Descriere

Se poate afirma, fără teamă de a greși, că discurile de față se încadrează unei realizări unice pînă acum în acțiunea de propagare a patrimoniului simfonic universal în interpretarea formațiilor românești și de aceea ele dobîndesc o greutate specifică cu totul aparte. Atunci cînd integrala simfoniilor de Anton Bruckner în tălmăcirea orchestrei simfonice a Filarmonicii din Cluj-Napoca sub conducerea lui Cristian Mandeal va fi întregită, ea va reprezenta, fără îndoială, un punct de referință atît în repertoriul „Electrecordului” cît și pe plan internațional, confruntîndu-se cu bogata discografie dedicată compozitorului austriac de actualitatea muzicală de pretutindeni. Pentru ca – este știut – interesul față de cei doi mari maeștri postromantici ai simfoniei, Bruckner și Mahler, legați prin atîtea fire și totuși fundamental deosebiți, constituie una din trăsă¬turile dominante ale gustului vremii noastre. Ca membru al juriilor de disc, am întîlnit întotdeauna, în ultimii ani, în listele de selecție cuprinzînd cele mai bune înregistrări, noi versiuni ale capodoperelor celor doi compozitori, personalitățile de prim ordin ale artei dirijorale făcîndu-și un titlu de glorie din tălmăcirea lor. Este și firesc să fie așa -faptul reprezentînd o acțiune justițiară a istoriei – pentru că, dacă în urmă cu numai cîteva decenii numele celor doi putea fi extrem de rar întîlnit în repertoriul curent, astăzi situația este fundamental diferită. Cauzele acestei înclinații speciale sînt multiple și diferite în cele două cazuri, în ce-l privește pe Bruckner (pentru că el ne interesează acum), contemporanii noștri sînt fascinați de forța titanică degajată de monumentele sonore de proporții neobișnuite durate de acest muzician, care prezintă unele analogii cu compatriotul său Schubert, pe de o parte prin proveniența sa din același mediu al învățătorilor austrieci, pe de altă parte prin puritatea sufletească neîntinată.

Ca să-l înțelegem pe Bruckner (1824-1896), sînt necesare un minimum de date biografice revelatoare. Aparținînd unei familii modeste și avînd nenorocirea să-și piardă de timpuriu tatăl, educația sa artistică s-a făcut mai întîi nesistematic, el putînd fi considerat în mare măsură un autodidact. De primă însemnătate în formarea lui a fost studiul orgii, instrument la care a parvenit să atingă un înalt grad de măiestrie, ceea ce i-a permis să obțină un post la mînăstirea St. Florian, mai tîrziu, în 1856, la catedrala din Graz și ulterior chiar la Paris, Nancy și Londra. Pe lîngă faptul că, în perioada funcționării la Graz are prilejul sâ-și completeze studiile teoretice sub îndrumarea unui reputat maestru de contrapunct al Vienei, Simon Sechter, această relativă asigurare materială are darul de a-i permite să se devoteze cu totul muzicii. Un alt reper fundamental al formării personalității lui Anton Bruckner este adorația sa absolută pentru Richard Wagner, a cărui muzică îi este revelată de tînărul dirijor de operă Otto Kitzler. întreprinde chiar un pelerinaj artistic la München, unde, cu ocazia premierei
absolute a operei Tristan și Isolda, îl cunoaște pe maestru, care îl adoptă în cercul restrîns de prieteni și discipoli format în jurul său. Admirația pentru Wagner se reflectă sistematic în muzica lui Bruckner ; această legătură artistică avea însă să-i atragă și multe inimiciții, dat fiind că maestrul de la Bayreuth îl proclamă „singurul adevărat simfonist de după Beethoven”. Așa se face că, deși faima primelor sale lucrări de proporții îi atrage numirea ca profesor la Conservatorul din Viena (1868), în postul rămas vacant după moartea lui Simon Sechter, mult timp se exercită un boicot destul de strict asupra simfoniilor lui Bruckner, pe care nici un dirijor nu cuteza să le includă în programe. Abia în 7881, Hans Richter îi prezintă Simfonia a patra, „Romantica”, la data cînd compozitorul își desăvîrsise deja a cincea și a șasea simfonie, din șirul celor nouă. Ascensiunea elevului său Arthur Nikisch ca personalitate dirijorală proeminentă începe să răspîndească faima simfoniilor bruckneriene, executate la Gewandhaus din Leipzig. Urmărit de adversitatea nemiloasă a criticului Eduard Hanslick, Bruckner își cîștigă cu greu recunoașterea și doar ultimii ani ai vieții îi aduc consacrarea unanimă. El însuși consideră acordarea, în 1891, a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Viena drept cea mai de seamă distincție obținută în timpul vieții sale. Pensionat în același an, nu mai are pentru mult timp răgazul de a se dedica în exclusivitate creației: forțele și sănătatea îi scad și nu mai poate să-și ducă la bun sfîrșit a noua simfonie. Poate că cea mai mare bucurie și consolare pentru ascensiunea sa anevoioasă i-a fost atașamentul prietenilor și discipolilor săi, între care compozitorii Gustav Mahler și Ferdinand Loewe, dirijorii Arthur Nikisch, Karl Muck și Franz Schalk.

Această introducere a fost cumva necesară celor nefamiliarizați cu subiectul pentru a pătrunde mai bine spusele lui Cristian Mandeal, notate în timpul unei întîlniri clujene, într-o dimineață geroasă de iarnă, a lui februarie 1985, înainte de a asista la un concert al Orchestrei Filarmonicii din cetatea culturii transilvane, aflată atunci sub conducerea lui Emil Simon, colegul său la pupitrul prestigioasei formații. Mandeal, a cărui personalitate ni se pare tuturor exprimată în chip ideal de muzica lui Bruckner, tălmăcita cu pasiune și devotament, ne-a împărtășit gîndurile sale despre integrala aflată în primul plan al preocupărilor artistice de actualitate ale dirijorului :

„Consider ca un act de cultura o ediție discografică integrală a simfoniilor lui Bruckner, prin faptul că publicul românesc se află încă departe de a cunoaște opera acestui compozitor — și este vorba de o operă de primă dimensiune Intre valorile muzicale universale. Din păcate Bruckner, niciodată suficient cunoscut, își ocupă abia acum locul cuvenit în istoria artei sunetelor, un Ioc la fel de important ca acela rezervai numelor celor mai mari ale acestei istorii.” Cristian Mandeal își recunoaște o afinitate personală pentru muzica acestui maestru, dat fiind că „mi se pare că, din punct de vedere al conceptului simfonic, Bruckner se situează între punctele maxime posibile de atins, în același timp, prin această integrala doresc să pun în valoare aportul orchestral al Filarmonicii din Cluj-Napoca, care este capabil de o asemenea realizare de largă respirație.” Inevitabil, convorbirea evoluează spre paralela Bruckner-Mahler, care se impune prin atît de apropiata învecinare, în timp, a celor doi mari simfoniști ai epocii respective, cît și prin atenția egală de care se bucură astăzi din partea cercurilor muzicale. Subliniind însemnătatea covîrșitoare a ambilor în edificarea patrimoniului simfonic universal, Cristian Mandeal urmărește să delimiteze sfera specifică a compozitorului căruia i s-a dedicat cu precădere: „Cel mai mult mă atrage Ia Bruckner omenescul considerat însă nu prin prisma mahleriană ci invers, în ce are mai sublim, mai curat, mai înălțător și mai puternic. Drama bruckneriană semnifică întotdeauna un act de victorie absolută a omului asupra forțelor malefice cu care în permanență are de a face. Dar poate că cel mai important lucru ml se pare revelarea capacității demiurgice a omului ce izvorăște din opera lui Bruckner, fiecare din simfoniile sale constituindu-se într-o adevărată lume. Scria o muzică firească aparent simplă pînâ la naivitate, însă care se dovedea în urma capabilă de a potența o rezonanță de amploare uriașă. Din el izvora o forță purificatoare ce îl situa deasupra micimilor cotidiene, în timp ce Mahler ne apare ea frâmântat, chinuit, contorsionat, în permanentă căutare, niciodată rezolvîndu-și pînâ la capăt problemele, Bruckner trecea prin ele ca fiind de la bun început rezolvate; el considera lumea din perspectiva celui ce se află pe o înălțime dominatoare și care, cînd privește în vale, nu mai distinge amănuntele mărunte, într-un sens, puritatea lui sufletească se apropie de cea a lui Schubert.” îl invit apoi pe Cristian Mandeal să se refere mai direct la stilul lui Bruckner și apoi la albumul de față: „El a plămădit forme sonore imense, în tipare tradiționale: în Scherzo-uri, a creat o muzică în spirit popular austriac. Cele mai senzaționale sînt fără îndoială mișcările lente, Adagio-urile. Simfonia a II-a este prima din șirul celor nouă care poate fi considerată cu adevărat bruckneriană, cea dintîi părîndu-mi-se ușor eclectică, in ce privește pe a treia, ea a mai fost denumită și „wagneriana”, fiind pătrunsă de spiritul muzicii magului de fa Bayreuth și conținînd chiar citate wagneriene: la sfîrșitut părții a II-a regăsim un lanț armonic caracteristic, aluzie Ia muzica Brünnhildei care răsună în „Vraja focului”, premergînd somnul adînc al eroinei, în finalul operei Walkiria.”

În cele din urmă, discuția ia în obiectiv diferite versiuni discografice ale simfoniilor lui Bruckner : „Una dintre versiunile care îmi plac cu deosebire este cea a lui Herbert von Karajan, cu Filarmonica din Berlinul de Vest. (Nu cunosc să fi fost cuprinse încă Simfoniile I, a Il-a sau a Vl-a). Desigur, nu mi-am propus nici să imit, nici să rivalizez cu ceea ce au realizat orchestrele din Berlin, Viena, Londra sau Chicago. Ceea ce am dorit este ca versiunea de față să reprezinte un maxim posibil !”

 

Caracteristicile stilului simfonic al lui Bruckner, Simfoniile a II-a și a III-a.

 

Există un consens cvasi-unanim al comentatorilor lui Bruckner în a defini trăsăturile stilului simfoniilor sale, dat fiind că ele sînt deosebit de limpede caracterizate. Este vorba de spontaneitatea și varietatea extremă a melodicii sale, de vitalitatea ritmică și de contrastele marcate, tematice – dar și în ceea ce privește instrumentația – pe care le aflăm în aceste creații de largă respirație. Unele dife¬rențe de opinii sînt determinate în deosebi de aprecierea structurii lor formale și de originalitatea limbajului orchestral folosit. In genere, sînt monumente sonore aparținînd domeniului muzicii pure, cu excepția, poate, a Simfoniei a IV-a, „Romantica”, prima înregistrată în ca¬drul integralei căreia îi aparține și albumul de față. Dar chiar în asemenea împrejurare, compozitorul previne pe ascultător să nu ia ad litteram aluziile programatice din subtextul mu¬zicii. In genere, Bruckner s-a ghidat după idealul beethovenian al simfoniei, considerînd Simfonia a cincea a ilustrului precursor drept modelul absolut al genului. Simfoniile lui Bruckner au toate un conținut ideatic asemă¬nător, însă înveșmîntat diferit, în funcție de evoluția omenească și artistică a compozitorului. Formula urmată ar putea fi definită astfel : I) Drama conflictului interior (al cărei erou este sufletul) ; II) Adagio. Cîntul credinței și încrederii ; III) Scherzo. Dans exprimînd plinătatea vieții (bucuriile traiului în mijlocul naturii) ; IV) Final. Confruntarea decisivă și triumful forțelor binelui împotriva oricărei opoziții.

Pe măsură ce bogăția conținutului sporea odată cu experiența de viață a compozitorului, cele două teme contrastante folosite de clasici în mișcarea inițială a simfoniilor au fost transformate de Bruckner în două grupuri tematice, necesitînd o acțiune de dezvoltare mai extinsa și în general o lărgire a conceptului de forma-sonată. în plus, Bruckner a arătat de la început o înclinație către extinderea obișnuit concisei secțiuni concluzive a expoziției tematice (coda), cu tendința de a deveni un al treilea grup tematic. In ce privește mișcările următoare ale simfoniilor sale — scherzo, adagio și finale —, forma lor nu prezintă modificări decisive față de exemplele consacrate de clasici. Dimensiunile lor neobișnuite, mai ales în ultimele simfonii, se datorează suflului larg, majestuos, al temelor profund cantabile.

Pe de altă parte, în ce privește orchestrația, întîlnim frecvente utilizări ale unei întregi familii instrumentale alternînd cu o altă familie completă (spre exemplu pasaje destinate „lem¬nelor”, urmate de altele distribuite alămurilor ; sau fragmente în care apar în prim plan instru¬mentele de coarde, alternînd cu altele ce folosesc pe cele de suflat – de lemn – etc.). Este o tehnică întîlnitâ încă în lucrările compozito¬rilor din veacul al XVI-lea (Giovanni Gabri’eli) și care este esențială pentru definirea stilistică a simfoniiilor lui Bruckner. Trebuie, deasemenea, să avem tot timpul în vedere formația de organist a compozitorului, care a avut o certă înrîurire și asupra expresiei sale orchestrale. Este foarte, interesantă compararea diferitelor versiuni realizate cîteodatâ pentru una și aceeași lucrare – și despre care nu se poate spune că ar fi superioare unele de altele, ci că arată o preocupare continuă pentru aspectul înveșmîntării orchestrale a ideii.
Simfonia a II-a, in do minor, a fost compusă în anii 1871-72 și dedicată lui Franz Liszt. In prima parte, comentatorii semnalează, în fraza lirică, de caracter, prezența acelor motive re¬unind două sau mai multe desene melodice contrapunctate prin care compozitorul a știut atît de bine să evoce duhul ținutului său natal, Austria de sus ; se mai semnalează deasemeni un desen episodic în care unii au descifrat unele reminiscențe din Rienzi de Wagner. Partea a doua, Adagio, are un caracter „solemn, dar destul de mișcat” și în ea regăsim unele din acele superpoziții între o melodie și acorduri cu identitate specifică prin ritm și modulații și care tind să dobîndească o valoare tematică. Scherio-ul este deja tipic brucknerian, cu tema lui scurtă, sacadată, rustică, asemenea unui dans cu saboți. Ambianța vieneză începe să se simtă în creația compozitorului, prin unele accente evocînd de departe chiar pe Johann Strauss, așa cum au cutezat să arate unii comentatori. Finalul, de un caracter furtunos, a făcut pe marele cunoscător al creației bruckneriene, Ernst Kurth, să vadă în el simbolul „forței care face să se desprindă din haos vîrtejul lumilor create”.

Simfonia a III-a, în re minor, a fost compusă în 1873, remaniată în 1876-77 și dedicată lui Richard Wagner. in prima parte, Mässig bewegt, pe ritmul trepidant al instrumentelor de coarde trompeta expune de la început tema fundamentală, calmă, eroică, puternic reliefată. Unui puternic crescendo, sfîrșit pe un unison al orchestrei – virilă expresie de energie, temperată deîndată de vocea dulce a instrumentelor de coarde – cea de a doua idee pare să-i opună o perspectivă asupra peisajelor înverzite ale Austriei de sus, tablou pastoral încîntător, contrapunctul înlănțuind voci ale naturii de o mare prospețime, în partea a doua, Adagio (Quasi Andante) deși primele accente sînt de alură beethoveniană, întîlnim o evocare a atmosferei – și chiar un cvasi citat – din Tristan și Isolda, iar la sfîrșitul mișcării (după cum s-a arătat mai sus) armoniile „Somnului Brunnhildei” din Walkiria. Alămurile se fac auzite în puternica dezvoltare tematică a acestei mișcări, încheiată totuși în accente mai misterioase. Scherzo-ul face să evolueze înaintea noastră o veselă adunare țărănească, în ritm specific de Ländler – un vîrtej amintind o bacchanală rustică din care se desprind la răstimpuri accente răspicate, în sforzando, ca pasul bine înfipt al dansatorilor. Finalul este adevărata mișcare eroică a simfoniei, cu înfruntări aspre ale diferitelor familii instrumentale, din care iese învingătoare tema evocînd pe Wagner, chemarea inițială a trompetei care, susținută acum de toată forța orchestrei, dă concluziei lucrării caracterul ei maiestuos.

ALFRED HOFFMAN

The Symphony Orchestra of the Cluj-Napoca Philharmonic is one of the leading Romanian instrumental ensembles, its successes are closely connected with the intense artistic life pulsating in this old historical and cultural centre, where a music conservatory was founded as early as the beginning of the 19-th century, continuing to educate until to-day new generations of composers, conductors, instrumentalists, singers and musicologists.

Set up in 1955, the Cluj-Napoca Philharmonic reached in a short time a high level of artistic performances, thanks to its founder and first director, the late master of the baton Antonin Golan, educated at the German school of Arthur Nikisch in Leipzig. After his death, in 1970, his disciple Emil Simon continued this successful activity, sharing the responsibility of a permanent conductor, since 1980, also with Cristian Mandeal, who asserts himself as one of the most gifted Romanian conductors of the younger generations.

Born in 1946, Cristian Mandeal studied piano and afterwards orchestra conducting at the „Ciprian Porumbescu” Conservatory in Bucharest. His first international successes were obtained while still a student, at the Youth Festivals from Bayreuth in 1973 and 1974, as a pianist. After accomplishing his studies in 1975, he was appointed permanent conductor of the Philharmonic in Tirgu-Mures, and later on, in 1980, in the same quality, of the Cluj-Napoca Philharmonic. In August 1980, Cristian Mandeal was invited as an assistant conductor at the summer courses organised in Bayreuth, at the International Youth Festival. Afterwards, between September and December 1980, he had the rare opportunity to assist at all the daily activities of rehearsals, concerts and recordings of Herbert von Karajan with the West-Berlin Philharmonic. His international career was marked, until now, by numerous successes in Austria, West Germany, Italy, Spain, West-Berlin, Bulgaria, Poland, Tchechoslovakia, German Democratic Republic, Turkey, Yugoslavia. U.S.S.R., with and without the Cluj-Napoca Philharmonic.

Among the awards received by Cristian Mandeal, we mention the Prize of the Romanian Association of Theatre and Music Artists (1979), the „Ionel Perlea” Prize (1981), the 1st Prize of the National Festival „Song to Romania” (1981, 1983).