Descriere

Din imensele bogații de artă pe care le cuprinde așa-numita epocă preclasică, creația lui Johann Sebastian Bach se desprinde, în primul rînd, prin unicitatea ei. Desigur, analizînd evoluția formelor muzicale, aproape toate modalitățile alese de acest mare compozitor pot fi întîlnite în majoritatea producției artistice a timpului. Dar tocmai în dialectica întîlnirii cu practica componistică generală, ce capătă prin gîndirea lui J. S. Bach alte contururi, găsim una dintre cele mai copleitoare valori ale moștenirii sale creatoare. Asimilînd principalele tendințe ale formelor instrumentale, orchestrale și vocale, compozitorul a impus lumii, la încheierea unei glorioase epoci, concluzia filo¬zofică a mesajului său muzical. Fiecare lucrare a maestrului poartă această marcantă distincție, deosebindu-se structural de creațiile similare ale contemporanilor.

Pentru evoluția muzicii simfonice, o serie de lucrări ale lui J. S. Bach, situate în perioada de activitate de la Kothen — începînd cu al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea — pot fi considerate lucrări esențiale în dezvoltarea principiilor formelor orchestrale. Paralel cu creații destinate instrumentelor solistice, apar în această perioadă cele șase Concerte brandenburgice și cele patru Suite pentru orchestră. Experiența acumulată în munca sa artistică anterioară începe acum să-și dezvăluie concluziile, mai ales în evidenta lărgire a planurilor sonore, atît ca densitate a scriiturii vocilor, cît și ca îmbinare a ideilor tematice, urmărindu-se o complexă dinamizare a facturii muzicale. La această complexă evoluție a măiestriei sale componistice — stăpînire a celor mai subtile amă¬nunte ale tehnicii contra punctice, simțul formei, nuanțarea fină a limbajului armonic — se adaugă, ca un stimul deosebit, faptul că J. S. Bach este solicitat, în calitate de Kapellmeister la Kothen, să scrie muzică destinată unei imediate interpretări de concert. Rodul acestor condiții cu totul favorabile pentru un muzician ce avea la dispoziția sa un „laborator” destinat experiențelor artistice va fi reprezentat în primul rînd prin lucrările simfonice-amintite. Ele se situează la întretăierea drumurilor evolutive ce duc de la „concerta grosso” spre concertul instrumental și spre simfonie.

Prin frumusețea orchestrației, prin larga paletă melodică și ritmico-armonică, Suitele pentru orchestră constituie o impresionantă completare a ciclului concertelor brandenburgice. Dacă, în aceste concerte, Bach tinde spre stabilirea unor profiluri bine determinate, Suitele ne apar ca o lărgire a cadrului suitei preclasice, dansul căpătînd funcții simfonice încărcate de semnificații emoționale. Se mai poate remarca, pe parcursul celor patru suite, tendința spre alternări dinamice contrastante, prin care ciclul respectiv se „încarcă” de un anumit dramatism interior, în confruntarea ideilor și planurilor sonore.

Suita Nr. 1 in Do major se deschide, ca de altfel și celelalte suite, cu o grandioasă Uvertura, destinată să imprime ciclului o anumită monumentalitate. Poate tocmai datorită faptului că Bach acordă Uverturii un rol însemnat, cele patru Suite au fost denumite și „Uverturi”. ‘Dansurile populare care dau numele pieselor cuprinse în ciclu nu mai sînt înrudite cu titlul originar decît prin atmosferă. Contextul prezentării lor se apropie mai degrabă de cel al unor miniaturale poeme simfonice, însăși varietatea „subiectelor”, care aproape că nu se repetă de la o lucrare la alta, pledează pentru această antologie de tablouri orchestrale, descriind ambianțe diverse. Astfel, Courantei, de o discretă eleganță, ii urmează cele două Gavotte, în care ritmica se plasează pe planul principal. Fanteziei sinuoase din Forlane, cu intervențiile solistice fragmentate, i se opune grația Menuetelor E și II, pentru ca Bourreeurile să depășească apoi, prin verva lor, cadrul numerelor anterioare. In fine, încheierea ciclului, cu două dansuri numite Passepied, readuce capriciul ritmic, amintind de Giga, dar subliniind totodată, prin cîteva creșteri sonore, echilibrul necesar simetriei cu Uvertura.

În repertoriul simfonic, Suita Nr. 2 în si minor se bucură de o deosebită popularitate, poate datorită crescendo-ului pieselor cuprinse, care conduc în final, prin progresia lor, la o strălucită secvență de virtuozitate orchestrală în Badinerie. După Uvertura, în care spiritul simfonismului se simte înclinat spre somptuozitate, Rondoul evoluează în limitele unui dans popular de fermecătoare simplitate. Secvența ur¬mătoare, Sarabanda, constituie, prin suflul ei liric, umbrit de pasaje nostalgice, o pregătire a celebrei Arii din Suita nr. 3. Brusc, atmosfera se schimbă, odată cu cele două Bourree-uri, care despart dramaturgia lucrării, marcînd începutul celei de-a doua secțiuni, în care ritmul este accentuat cu pregnanță. Polonaise — Double, piesele imediat următoare, cuprind un aspect nou, în care tehnica variațională se organizează pe principiul acumulării ornamentale, fără scăderea pulsației de mișcare. Un scurt răgaz, constrastînd prin simplitatea liniei melodice — Menuetul — pregătește finalul, acel strălucitor scherzo — Badinerie — pe care, în forme asemănătoare ca ambianță, îl vom regăsi mai tîrziu inclus în cadrul simfoniei preclasice.

Poate mai mult decît în suitele instrumentale, în cele scrise pentru orchestră, J. S. Bach se arata un direct precursor al simfonismului, atît prin fantezia folosirii timbrelor — în prima Suită remarcăm cuplajul corzilor cu oboiul și fagotul, iar în cea de a doua, solicitarea solistică a flautului —, cît și prin modul în care mișcările tind spre o polarizare ciclică. Ascultîndu-le impresia determină o emoție profundă, caracteristică muzicii lui Bach. Ceea ce mărturisea un contemporan al compozitorului, Mattheson — „Lucrările lui Johann Sebastion Bach, pe care le-am ascultat, sînt atît de bune, incit te fac să păstrezi autorului lor stima cea mai adîncă” — ne apare astăzi, simbolic, semnul unei prețuri fără rezerve pentru creația maestrului de la Thomaskirche. .

GRIGORE CONSTANTINESCU

Par la beauté de l’orchestration, par leur large pallette mélodique, rythmique et harmonique, les Suites pour orchestre de Bach continuent d’une manière impressionnante les Concertos brandenbourgeois : le cadre de la suite préclassique se trouve élargi, alors que les danses reçoivent des fonctions symphoniques chargées de significations émotionnelles.

Plus encore que dans ses suites instrumentales, Bach s’impose dans les suites pour orchestre comme un précurseur du symphonisme, tant par la fantaisie prouvée dans l’utilisation des timbres — dans la lère Suite le couplage des cordes avec le hautbois e’t la basson, dans la llème la sollicitation solistique de la flûte —, que par la manière dont les mouvements tendent à une polarisation cyclique.

Ecrites pendant la période d’activité de Bach comme „Kapellmeister” à Köthen, les quatre Suites ont été destinées à une exécution de concert immédiate, ce qui re¬présentait un vrai ..laboratoire” d’expériences artistiques. Situées au carrefour des chemins qui mènent du „concerto grosso” au concerto instrumental et à la symphonie, elles prouvent la parfaite maîtrise dont disposait Bach à cette époque : possession des plus subtils détails de la technique du contrepoint, sens de la forme, nuancement raffiné du langage harmonique.