Descriere

Anul 1806 a fost cu deosebire fertil pentru creația lui Beethoven. După ce cu puțină vreme înainte terminase marea —și unica — sa operă „Fidelio”, el scrie la scurte intervale Sonata de pian în fa minor op. 57, numită și „Appassionata”, Concertul pentru pian și orchestră Nr. 4 în sol major, op. 58, cu luminoasa și transparenta sa țesătură pianistică, admirabilele trei] cvartete de coarde op. 59 (dedicate ambasadorului Rusiei la Viena, Rasumovsky), de-bordînd de inventivitate melodică, de poezie înaripată, apoi Simfonia, Nr. 4, în si bemol major, op. 60, impregnată de veselie și bucurie de viață, și în fine Concertul pentru vioară și orchestră în re major, op. 61.

Toate aceste lucrări ne înfățișează un Beethoven în plină vigoare a celor 36 ani de vîrstă, entuziast, încrezător în viață, într-o perpetuă efervescență creatoare. „Ne aflăm aci — spune Edouard Herriot în studiul său biografic închinatului j Beethoven — în fața producției sale cele mai inspirate, dar și cele mai echilibrate. Fluxul liric țîșnește din abundență; micul izvoraș, ale cănii ape capricioase se strecurau printre primele creații originale, s-a transformat într-un fluviu larg.”
Unicul concert pentru vioară și orchestră al lui Beethoven reprezintă un important pas înainte în evoluția genului. După concertele de vioară ale lui Bach și Mozart, este pentru întîia oară cînd un concert instru¬mental prezintă adîncimea de conținut ideologic și emoțional a unei simfonii și aceasta fără a renunța la virtuozitatea instrumentului solist, ci ridicînd virtuozitatea pe o treaptă superioară: vioara solistă devine exponentul unei problematici majore, în timp ce orchestra, pierzînd caracterul de simplă acompaniatoare, se integrează în mod organic în structura simfonică a concertului. Noul tip de concert instru¬mental a devenit modelul după care s-au inspirat urmașii lui Beethoven — Mendelssohn, Brahms, Bruch, Ceaikovsky, Dvorak, ș.a. — pentru marile lor creații în acest domeniu. Iată de ce concertul d-e vioară de Beethoven reprezintă în același timp un punct culminant și un început de drum în literatura violonistică.
Executat pentru întîia oară la Viena, chiar în anul compunerii sale — 1806 — de către violonistul Prânz Clement, concertul nu s-a bucurat de o primire prea călduroasă din partea publicului blazat al Vienei imperiale. La cererea editorului, Beethoven a transformat chiar întreaga lucrare într-un concert pentru pian și orchestră, transcriind ,,ad-litte-ram” partea de vioară solo pentru pian. Totuși, în deceniile care au urmat, concertul abia dacă s-a executat în public de 3—4 ori și aceasta numai după moartea lui Beethoven. Cel care și-a cîștigat meritul de a fi redescoperit și „lansat” concertul este violonistul virtuoz Joseph Joachim, care 1-a reluat în anul 1844, la aproape 40 de ani după compunerea lui, înscriindu-1 apoi cu regularitate în programele concertelor sale.

Partea întîia — Allegro mă non troppo — începe printr-o lungă expunere a materialului tematic la orchestră. Prima temă, bazată pe patru lovituri de timpan, creează o ambianță poetică senină, liniștită, din care se înalță cîntul limpede al viorii, la început în octave, apoi intonînd tema propriu-zisă în registrul acut. în continuare, tema trece din nou in orchestră, în timp ce vioara execută o serie de pasagii pline de grație și de expresivitate melodică. O temă secundară, în la major, apare în orchestră, fiind apoi preluată de vioară, în dezvoltări și reluări variate, ample, cele două teme sînt astfel tratate, încît cu tot caracterul simfonic al țesăturii orchestrale, soliștii are larg deschise toate posibilitățile de punere în valoare a calităților sale tehnice și interpretative. Către sfîrșit, o cadență intercalată — în deobște cea scrisă de Joachim— duce spre o reluare a temei a doua într-o atmosferă de calm desăvîrșit, cu care se încheie mișcarea.

Partea a doua — Larghetto—este bazată pe un cint simplu, de o cuceritoare inspirație melodică. Vi¬oara solistă dă glas unor fraze poe¬tice de un admirabil și pur lirism, aci visătoare, aci pasionate, în timp ce orchestra își afirmă prezența cu multă discreție.

Finalul — Ronda-Allegro — este plin de veselie, de bucurie de viață. Tema principală, intonată la început de solist, este preluată de orchestră și dezvoltată amplu. O temă secun¬dară, în la major, apare ca un scurt divertisment, pentru ca după relua¬rea primei teme și execuția cadenței, concertul să se încheie în mod brusc, pe un grup de note extrase din începutul temei principale.

Solistul concertului pe acest disc, violonistul Yehudi Menuhin (născut la New York, în 1916) este legat de Romînia prin personalitatea maestru¬lui său, marele nostru George Enescu. încă în anul 1925, la vîrstă de 9 ani, Menuhin a debutat ca solist într-un concert simfonic la San Francisco, în aceeași perioadă se afla în oraș, într-un turneu de concerte, violonistul romîn George Enescu. Atunci, Menuhin 1-a ascultat pe Enescu. Impresia pe care artistul romîn a produs-o asupra copilului a fost atît de covîrșitoare, încît cu doi ani mai tîrziu, cînd Menuhin se afla la Paris în căutarea unui maestru, alegerea lui a căzut în mod firesc asupra lui Enescu. A urmat o perioadă de muncă intensă în comun, cuprinzînd si o vară petrecută împreună în 1928 la Sinaia, între timp, Menuhin de¬butase în 1925 la New York, în 1927 la Paris, iar în 1929 concertează la Berlin, sub conducerea lui Bruno Walter, interpretînd concertele de ‘vioară de Bach, Beethoven și Brahms (la 13 ani!). Datorită unei munci neobosite, sub supravegherea maeștrilor săi George Enescu și apoi Adolf Busch, copilul-minuiie a evoluat, devenind un artist matur de excep¬țională valoare, apreciat ca unul dintre primii violoniști ai epocii noastre. Niciodată însă Menuhin nu 1-a uitat pe maestrul său George Enescu, căruia i-a păstrat un sentiment de adîncă venerație și de atașament filial.

După război, în anii 1946—1949, Menuhin a concertat la Berlin, Budapesta, Moscova, Praga, Viena, precum și la București, unde a dat în luna mai 1946 un ciclu de concerte și recitaluri, cu George Enescu la pupitru sau la pian.

De atunci, el și-a continuat activitatea concertistică pe toate continentele, remarcîndu-se ca momente mai importante turneul de sonate din 1951, împreună cu sora sa, pianista Hepzibah Menuhin, turneul din India în 1952 și turneul din Polonia, Cehoslovacia, „Ungaria, Africa și Asia în 1956.

Prin înregistrarea pe disc a Concertului de Beethoven de către Menuhin (cu orchestra dirijată de „Wilhelm Furtwängler), s-a fixat pentru posteritate o interpretare care se distinge în primul rînd prin noblețea con¬cepției, sensibilitatea frazării și puritatea diafană a sunetului. Alături de alte înregistrări ale aceleiași lucrări (Oistrah, Milstein, Kreisler. Heifetz, etc.), versiunea Menuhin este destinată să ocupe un loc de frunte în discografia Concertului de Beethoven.

EDGAR ELIAN