Descriere

În afară a două încercări de tinerețe (un concert pentru pian, în mi bemol major, scris în 1784, din care s-a păstrat numai partea de pian, și un altul, în re major, scris în 1790, din care mai există doar prima parte), Beethoven a dăruit literaturii pianistice cinci concerte, în comparație cu cele 20 de concerte pentru clavecin de Haydn și cu cele 25 de concerte pentru pian ale lui Mozart, cele cinci concerte de Beethoven reprezintă un număr destul de redus, dar ele au marcat un hotărîtor moment de progres în evoluția genului. La Haydn și Mozart, concertul prezenta o relație insuficient de structu¬rală între desfășurarea discursului solistic și orchestră, rolul acesteia fiind conceput mai mult ca acompaniament. Deja, în ultimele concerte de Mozart (re minor, do minor, do major) se observă tendința de extindere a rolului orchestrei, în scopul creării unui echilibru optim. Perfecționarea pia¬nului și răspîndirea lui ca instrument solistic a îndemnat pe compozitori să valorifice la maximum resursele instrumentului și să dea, astfel, posibilitatea executantului să-și afirme o largă gamă de calități interpretative.
Aspirînd permanent la desăvîrșire, Beethoven și-a îmbogățit necontenit creația cu noi modalități de expresie. Chiar în primele două concerte — op. 15 și op. 19 —, deși se menține oarecum pe făgașul tradiției mozartiene, Beethoven aduce elemente noi și anume introduce instrumente nefolosite pînă atunci în orchestra de acompaniament a concertului : clarinetul, trompeta și timp-anii. Prin această sporire a aparatului orchestral, el urmărea nu atît amplifi¬carea sonorității, cît mai ales realizarea unei mai mari varietăți timbrale. De la un concert la altul, este evidentă creșterea rolului orchestrei; concertul capătă un caracter simfonic, devenind un fel de simfonie cu solo de pian, în care instrumentul recitant face corp comun cu orchestra, în criteriul arhitecturii generale a lucrării.

Concertul Nr, 3 in do minor op. 37 a fost compus în anul 1800, în același an în care avusese loc la Viena prima audiție a Simfoniei l. La acea dată, Beethoven compusese sonatele de ‘ pian op. 13 și op. 22 și lucra la cele două sonate op. 27, în care se manifesta o accentuare a elementului dramatic, o adîncire a expresiei poetice, trăsături caracteristice pentru perioada așa numitului ,,al doilea stil” al evoluției creatoare beethoveniene. Aceste noi trăsături stilistice sînt vizibile și în concertul nr. 3, în care Beethoven imprimă deja pecetea personalității sale puternice. Din punct de vedere al formelor muzicale, concertul se menține pe linia tradițională a genului, dar ten¬dința spre o construcție amplă, simfonică apare net. Astfel, în Concertul Nr.3 se poate ușor remarca dialogul dintre solist și orchestră. Aceasta nu este numai acompaniatoare, ci dă replica, confirmă sau stimulează recitarea solistului. Pasajele de virtuozitate se înscriu și ele firesc într-o linie gradată a expresiei, participînd totodată, în mod organic, la construcția de ansamblu a concertului.

Prima parte — Allegro con brio — începe cu o largă in¬troducere a orchestrei, care expune cele două teme. Prima dintre ele are un caracter grav, solemn, plin de hotărîre. A doua temă amintește prin facturași caracter de Mozart. După lunga expoziție orchestrală, intrarea instrumentului solist marchea¬ză și mai puternic caracterul grav al primei teme, subliniind și mai mult contrastul dintre aceasta și melodia cantabilă a temei a doua. Construită grandios pe aceste două teme, prima parte se caracterizează prin subordonarea virtuozității solistice necesităților dramatice și expresive, precum și prin tratarea simfonică originală a dialogului dintre solist și orchestră, care astfel exprimă, cu forță conținutul dramatic, tumultuos, al acestei prime părți.

Partea a doua — Larga — , scrisă în tonalitatea mi major, se bazează pe o melodie expresivă, expusă de la început de pian, care de altfel are aci un rol predominant. Prin caracterul lui de confesiune lirică, Largo-ul crează o atmosferă de vi¬sare, întreruptă pe alocuri de scurte intervenții ale orchestrei. Linia melodică intonată discret de flaut sau de vioară și învăluită în dantelăria de arpegii diafane a pianului, contribuie, în bună măsură la expresia poetică a mișcării.
În ultima parte — Allegro — , scrisă în formă de rondo, refrenul este enunțat chiar de la început de solo-ul de pian. Este o melodie jucăușă, spirituală, care dă acestei părți finale, în reprize variate și alternanțe ingenioase, o alură sclipitoare.

Concertul în do minor a fost executat pentru întîia oară la Viena în anul 1804, de către Ferdinand Ries, elev și prieten al lui Beethoven.

ANDREI TUDOR

Discul de față reprezintă debutul în activitatea de înregistrări a tînărului pianist român Radu Lupu, care s-a afirmat în ultimii ani. în competiții de prestigiu internațional: concursul „Beethoven” de la Viena, unde a obținut în 1965 premiul al V-lea, și concursul „Van Cliburn” din Fort Worth (Texas — S.U.A.), unde i s-a acordat în toamna anului 1966 premiul l.

Născut la Galați- în 1945, Radu Lupu S început studiile muzicale la vîrsta de 6 ani cu profesoara Lia Busuioceanu. La 14 ani, după a ce a terminat școala populară de artă din Brașov, a continuat studiul pianului cu profesoarele Florica Muzicescu și Cella Delavrancea, Trimis ca bursier la Moscova, absolvă cursurile preconservatorului — clasa Calina Egliazarova, — cu diploma de onoare. La Conservator a fost elevul celebrului profesor Heinrich Neuhaus și apoi al fiului acestuia, Stanislav Neuhaus,

Radu Lupu a reușit să-și formeze un repertoriu vast, ce cuprinde numeroase piese de recital și concerte pentru pian și orchestră. Interpretările sale’ se disting printr-o deosebită muzicalitate și prin maturitatea gîndirii artistice. Inteligența cultivată cu care pianistul îmbină concepția sa individuală (adesea inedită) cu respectarea stilului fiecărui compozitor pe care îl interpretează, logica construcției și în special înclinarea către expresia interiorizată, poetică, sînt calități ce relevă o autentică personalitate în plină dezvoltare.
A. F

Ce disque représente le début dans l’activité d’enregistrement du jeune pianiste roumain Radu Lupu, qui s’est affirmé pendant les dernières années dans des compétitions ‘ internationales prestigieuses, telles que les concours „Beethoven” de Vienne (V-ème prix, 1965) et ,,Van Cliburn” de Fort Worth -U.S.A. (I-er prix, 1966).

Né à Galatz en 1945, Radu Lupu a commencé à l’âge de 6 ans des études musicales, continuées ensuite à l’Ecole populaire d’art de Brasov et plus tard avec les professeurs Florica Musicesco et Cella Delavrancea.

A Moscou, il a obtenu le Diplôme d’honneur du Préconservatoire (classe de Câlina Eguiazarova), devenant ensuite l’élève du célèbre professeur Heinrich Neuhaus et — après la mort de celui-ci — de son fils, Stanislav Neuhaus.

Bien que très jeune encore, P\adu Lupu possède un vaste répertoire, qui comprend de nombreuses pièces de récital et des concertos. Ses interprétations affirment une musicalité remarquable et une pensée artistique mûre. L’intelligence cultivée avec laquelle Radu Lupu unit sa conception indivi¬duelle (souvent inédite) au respect des styles de chaque com¬positeur interprété, la logique de la construction et surtout son penchant pour l’expression intériorisée, poétique, sont des qualités qui relèvent une authentique personnalité en pleine évolution.