Descriere

Anul 1800 nu a fost numai anul de răscruce a doua veacuri (al XVIII-lea cu al XIX-lea), cu el a început și o noua epocă in istoria muzicii: epoca simfonismului beethovenian.

Chiar dacă simfonia l-a a lui Beethoven, cîntată pentru prima dată în concert public la 2 aprilie 1800, mai păstrează încă ceva din înariparea grațioasă a unora din simfoniile mozartiens, sau din humorul sănătos si sfătos al lucrărilor de acest gen ale lui Haydn — în ea se întrezărește sein te ia geniala a compozitorului, scînteie ce, devenită in lucrările do mai tîrziu văpaie strălucitoare, va lumina și va arde — lorță mereu vie — in inima omenirii.

Începînd să compună de tînăr, primele sale lucrări fiind scrise pe la 11-12 ani, Beethoven nu are totuși precocitatea uimitoare a micului Mozart.

Aceasta ne-o dovedește și prima sa simfonie în Do ma¬jor, op. 21, pe care a scris-o in anii 1799-1800 deci la o vîrstă cînd Mozart compusese o mare parte a simfoniilor sale. Pentru Beethoven, care sch țase unele teme ale primei sale simfonii încă prin 1795, compunerea acesteia a însemnat traducerea, în limbaj simfonic, a unor idei și sentimente, pe care, gîndea el, tehnica sa componistica nu î le per¬misese pînă atunci. (Beethoven scrisese numai două lucrări orchestrale — două concerte pentru pian și orchestra: unul in 1794-1795, op. 19 și celălalt în 1797, op. 15, in Do major).

Despre Simfonia l-a în Do major de Beethoven se vorbește de obicei ca despre o lucrare ce face parte din prima sa epocă, adică perioada în care, în operele sale sînt evidente influențele compozitorilor dinaintea sa, în deo¬sebi Haydn și Mozart. Ceea ce caracterizează însă prima simfonie beethoveniană este tocmai puterea ei deosebită de a constitui un extras, un rezumat strălucitor al cuceririlor simfonice anterioare, ea f â cin d legătura între simfonismul beethovenian șt zguduitoarele creații simfonîcs ale titanului, ce i-au urmat, sau după cum spune un comentator al simfoniilor lui Beethoven …,,în simfonia l-a se vede ghiara ce ne face sa presimți m leul, acesta insă nu se a raia încă”.

Compusă într-o perioadă cînd idealurile compozitorului nu-i fuseseră încă rînd pe rînd spulberate de societatea în mijlocul căreia trăia, cind năpraznica-i boală, surditatea, nu smulsese încrederea si optimismul în forțele sale fizice, această primă simfonie a sa este cum spune Roma în Rolland ,,senina simfonie în Do major, produs al Rinului, poemul unui tînăr ce zîmbește visurilor pe care le întrevede”. Avînd tiparul cvadraturii clasice: Allegro, Andante, Manuetto, Finale, această lucrare aduce totuși încă din primele măsuri ale introducerii, o încordare ce ne face sa p resimți m viitoarele încleștări beethoveniene. Aceste două¬sprezece măsuri de introducere — Adagio molto — ale pri¬mei părți (Allegro con brio), încep neașteptat cu acordul de septima dominantă al tonalității Fa major, ca apoi să urmeze o înlănțuire de acorduri, prin care se da parcă o luptă de dominație intre trei tonalități. Odată cu izbucni¬rea impetuoasă a primei teme, expusă de violina I-a, to¬nalitatea Do major, este însă categoric impusă.

,,Această temă — spune Berlioz — fără a avea ea însăși ceva caracteristic, devine neașteptat de interesantă și atrăgătoare prin aria cu care este tratată”.
Nici tema a li-a expusă la început de oboi, în acompaniamentul pizzicat al corzilor — nu este mai pregnantă, to¬tuși măiestria și suplețea cu care compozitorul le interpune si apoi le dezvoltă, fac din această primă parte a simfo¬niei, o pagină plină de tinerească vioiciune.

Partea a II-a — Andante con moto — începe cu un motiv tematic emoționant, prin simplitatea lui, expus de violinele secunde — care servește de nucleu unei imitații canonica. O a doua temă expusă de coarde, răspunde parcă sus¬pinat.

Partea a III-a — Menuetto — poartă numai titlul acestui dans, devenit clasic în simfoniile și sonatele predecesorilor lui Beethoven. In realitate, mișcarea acestei părți a sim¬foniei l-a avînd indicația Allegro molto e vivace, este de două ori mai rapidă decît menuetele simfoniilor lui Haydn și Mozart, ceea ce arată că de fapt Beethoven considera această a treia parte a simfoniei drept un scherzo. Dar nu numai execuția rapidă a acestui ,, Menuetto” indică de fapt scherzo-ul, ci chiar zburdalnica frază muzicală cu care începe: o gamă ascendentă Sol major, al cărei ritm stocat este ca un iureș tineresc. Chiar și Trio-ul — partea centrală a menuetului — este o scînteiere tipic beethoveniană, pe acorduri ale gamei Do major, ținute de clarinet, oboi și fagot, — trăsăturile rapide și energice ale viorilor, sînt ca o confirmare a aceleiași exuberanțe tinerești.

Partea a IV-a Finale — ore o introducere — Adagio — de cîteva masuri, în care primele violine par a-ș i încerca propriile forțe, prin fragmente de gamă ascendentă, variate ritmic. Odată cu izbucnirea triumfătoare a gamei întregi — în Allegro molto e vivace — apare și prima temă al cărei caracter jucăuș antrenează întreaga orchestră. După ce s-a auzit prima temă, corzile intonează un motiv format de data aceasta din fragmente de gamă coborîtoare, — apoi viorile, acompaniate pizzicat de contrabas! — redau un nou motiv sincopat care prin desfășurarea sa domolită contrastează cu vioiciunea primei teme. Dezvoltarea acestor idei duca la a concluzie care încheie — într-un puternic și plin de elan fortissimo — prima simfonie beethoveniană.

FLORENȚA ILIE