Descriere

„Nu sint mulțumit de lucrările mele de pînă acum, vreau s-o apuc pe altă cale”… așa i se adresează Beethoven violonistului Krumpholz în 1802. Plănuia atunci o simfonie inspirată de ideile generoase ale Revoluției Burgheze din Franța, idei care însuflețeau năzuințele spre progres în toate domeniile de activitate. Aceasta este semnificația dedicării simfoniei a III-a lui Napoleon Bonaparte, acela care a reprezentat o vreme, pentru omenirea însetată de libertate, tipul eroului avîntat în fruntea mulțimilor, purtînd flacăra ce luminează viitorul. Dar omul de voință fermă, ale cărui însușiri concentrau hotârîrea și însuflețirea unei întregi epoci, avea să pro¬cure simpatizanților revoluției, și deci și compozitorului, o cumplită deziluzie : primul consul se proclamă împărat. Este cunoscut faptul că Beethoven nu a mai acceptat ca partitura să fie trimisă la Paris. Rupînd cu mînie dedicația, el a exclamat : „Nu e prin urmare decit un om obișnuit. . . de acum el va călca în picioare toate drepturile umane și nu va mai trăi decît pentru ambițiile lui. Se va socoti mai presus decît toată lumea, va deveni un tiran”.

Statornicind inovațiile, pe care compozitorul le prevestise în creațiile anterioare, Simfonia nr. 3, executată în primă audiție în anul 1805*), a marcat o cotitură puter¬nică în arta componistică. Conținutul ei grandios, tumul¬tos, este redat prin mijloace expresive noi, care au transformat cu desăvîrșire caracterul și substanța genului.

Partea l, Allegro con brio, începe fără obișnuita introducere lenta din lucrările lui Haydn și chiar ale lui Beethoven de pînă atunci. Suflul ei eroic se dezlănțuie dintr-odată. După doua acorduri puternice, violoncelele expun tema l, simplă dar plină de bărbăție, de o încordată forță lăuntrică. Accentele dramatice, autentic beethoveniene, care se ridică parcă în calea afirmării temei, nu reușesc să-i împiedice mersul. Ea izbucnește străluci¬toare la suflători,a căror sonoritate este dominată de glasul trompetelor și al cornilor. Intervin unele momente mai potolite. Elanurile sînt întretăiate de clipe de liniște, care nu curmă însă mersul vijelios înainte. Tensiunea emoțională, care trăiește în aceste pagini, e covîrșitoare.

Despre apariția temei a II-a, de un lirism pătrunzător, fremătător, s-a spus că sugerează momentele în care eroul, după ce și-a încercat forțele în luptă, își întoarce într-o clipă de răgaz privirea îndărăt și scrutează drumul străbătut. Dezvoltarea materialului tematic este foarte dinamică și amplă, devenind însuși miezul, nucleul vital al primei părți.

Este interesant de semnalat faptul că, în această secțiune, Beethoven nu se mulțumește numai cu prelucrarea elementelor enunțate în expoziție, ci, pentru sublinierea la maximum a contrastelor, aduce – pâstrînd economia întregului — și o a treia temă, cu o înfățișare melancolică, temă care accentuează atmosfera încordată a dezvoltării. La o repetiție cu simfonia „Eroica”, la care a asistat Beethoven însuși, un apropiat al său a fost atît de șocat de disonanța produsă, la sfîrșitul dezvoltării, de corn, intonînd tema (acordul de tonică) peste sunetele tremolate ale viorilor (constituind acordul de septimă dominantă), încît îi mărturisi compozitorului convingerea că instrumen¬tistul respectiv nu-și numărase bine pauzele și intrase -poate — mai devreme. Dar disonanța este voită, constituind o ciocnire sonoră — ce e drept neobișnuită pentru contemporanii lui Beethoven — ce se rezolvă într-o con¬sonanță, marcînd in chip dramatic începutul expoziției. O secțiune terminală amplă — Coda — aduce în încheiere o nouă potențare a elanului eroic al primei părți.

Partea a doua, Adagio assai, este binecunoscutul Marș funebru. La început se aude o temă sumbră, tristă, a viorilor. Ele suspină parcă îndoliate. La oboi, pe care-l îngînă ceilalți suflători de lemn, apare apoi (in major) o melodie mai luminoasă ; este ca și cum amintirea faptelor mari, pentru care s-a jertfit eroul, descrețește pentru o clipă frunțile plecate. Dar atmosfera de doliu revine odată cu reapariția temei inițiale. O parte scrisă în stil „fugato” (vocile instrumentelor se imită, se urmăresc) răsună asemeni celor mai tragice pagini de recviem. Către sfîrșit, durerea capătă accente profunde, devine copleșitoare.

Partea a III-a, Scherzo (Allegro vivace) aduce un contrast izbitor față de Marșul funebru. „Nu prea înțelegi Ia prima vedere — spunea Berlioz — ce rost are un astfel de gen muzical la această compoziție epică. Trebuie sâ-l asculți ca sâ-ți dai seama. Într-adevâr, sînt prezente ritmul și mișcarea de scherzo ; este un dans, însă un adevărat dans funebru, întunecat la fiecare clipă de gînduri de doliu; dansuri, în sfîrșit, asemenea acelora pe care războinicii Iliadei le celebrau în jurul mormintelor căpeteniilor lor. În trio, partea mediană, cei trei corni împrăștie sem¬nale de luptă, de alarmă, apoi prima diviziune a scherzo-ului se repetă, încheindu-se cu o scurtă coda — secțiune concluzivă.

Partea a IV-a, Allegro molto, precedată de o intro¬ducere furtunoasă, este construită în formă de variațiuni. Tema lor este enunțată de coarde în pizzicato și capătă aspectul de formulă persistentă, peste care se suprapun civersele transformări melodice. Tema este angrenată în variate prelucrări, unele din ele de o remarcabilă măiestrie contrapunctică. Beethoven se arată aici un maestru al împletirilor polifonice, al tratării în chip variat a uneia și aceleași teme, ca și un maestru al folosirii bogăției de timbruri orchestrale. La un moment dat, în timp ce la bași se cîntă motivul inițial, puțin transformat, suflătorii de lemn și viorile prime aduc o melodie cu înfățișare de dans popular maghiar. In desfășurarea finalului intervine și o variațiune într-o mișcare liniștită (Poco andante), ca un intermezzo visător. Melodia cîntată de oboi capătă din ce in ce mai multă amploare, pînă cînd răsună ca un imn triumfător, încheierea simfoniei se face apoi într-o mișcare rapidă (Presto), un adevărat torent de bucurie năvalnică, bucuria izbînzilor prin luptă eroică, imagine a împlinirii marilor idealuri de viață.

EUGEN PRICOPE

Elève d’Arthur Nikisch et de Richard Strauss, Georges Georgesco (1887-1964) a été, pendant presque quarante années à la suite, directeur de la Philharmonie de Bucarest et premier chef de l’orchestre symphonique de l’institution. Parmi les virtuoses roumains et étrangers de renommée mondiale qui ont prêté leur concours aux concerts dirigés par Georges Georgeseo se trouvent Georges Enesco, Dinu Lipatti, Alfred Cortot, Jacques Thibaud, Wilhelm Backhaus, Pabto Casais, Wilhelm Kempff, Sviatoslav Richier, David Oistrach, ainsi que des compo¬siteurs-instrumentistes tels que Igor Stravinsky, Bêla Bartok, Pantcho Vladiguérov.

Georges Gergesco a été l’hôte des plus célèbres orchestres symphoniques de l’Europe et de l’Amérique, obtenant partout des succès retentissants. Il a été apprécié comme l’un des plus grands maitres de la baguette de notre époque.

L’enregistrement du cycle intégral des symphonies du Titan de Bonn — réalisé sous sa direction au cours do l’année 1961 — prouve que Georges Georgesco était un des continuateurs des grandes traditions dans l’interprétation de l’œuvre beethovénienne.