Descriere

In interpretare exceptionala a pianistului Dan Grigore !

Nu ştiu de ce, muzica mea pentru pian îmi face întotdeauna cea mai rea impresie; mai ales cînd e prost cîntatâ…,” Această mărturisire, pe jumătate can­didă — pe jumătate maliţioasă, vorbind despre faptul că Beethoven, mare pianist al epocii, suferea văzîndu-şi creaţia desfigurată prin neputinţa interpreţilor contempo­rani de a se ridica la   nivelul ei (nici măcar tehnic, ne­cum expresiv), stă şi astăzi, cu putere de avertizare, în faţa celor ce cutează să se apropie de paginile Titanului. Căci dacă astăzi pianiştii învaţă încă din şcoală să în­vingă dificultăţile de tehnică instrumentală considerate insurmontabile pe vremea compozitorului, sensurile adînci ale imaginilor sonore nu le sînt totuşi accesibile decît mult rnai tîrziu, foarte tîrziu — şi nici chiar atunci tuturor celor care la un moment dat păreau să domine prin vir­tuozitate partiturile beethoveniene.

A izbuti deci — şi încă pentru două dintre cele mai pretenţioase sonate, Appassionata şi Opus 111 — o ver­siune proprie, care să reziste din toate punctele de ve­dere înseamnă pentru un tînăr pianist confirmarea cate­gorică a maturităţii de gîndire şi simţire interpretativă. Versiunea aceasta, gravată acum pe disc, a produs o Impresie deosebit de puternică cu ocazia recitalului sus­ţinut de Dan Grigore în martie 1978 ; se adevereau, atunci, cuvintele elogioase scrise de cronicarii străini cu ocazia recentului său turneu în Austria, Belgia şi Franţa. „Dan Grigore s-a dovedit o adevărată stea : un muzician pur sînge, nu turnai un pianist. Puterea sa de interpre­tare este, cu toata tinereţea Iui, imensa.” – aprecierea criticului muzical de la Kleine Zeitung, reprezintă leitmotivul tuturor cronicilor.

Versiunea aceasta (singularul, repetat cu insistenţă, nu este întîmplător : există aici un acord subtil, de esenţă, în concepţia interpretativă a celor două sonate, astfel încît fără exagerare se poate vorbi despre o versiune unitară) se distinge prin acea notă particulară remarcată de distinsa muziciană care este Cella Delavrancea în alte memorabile interpretări realizate de Dan Grigore crea­ţiilor beethoveniene : capacitatea artistului de a „închega într-ur* woîum sonor impunător, într-un tot, ceea ce pare întotdeauna fragmentar”. Sub această caracteristică gene­rală, convergînd către ţelul pe care ea îl marchează – dar convergînd nu liniar, mecanic, ci printr-o dinamică vie, printr-o dialectică întfruntare de intenţii aparent sau pro­vizoriu contradictorii — o puzderie de alte nuanţe spe­ciale individualizează profilul fiecăreia dintre cele două sonate şi, mai departe, trăsăturile fiecărei mişcări, fiecă­rei secţiuni, mergînd pînă la acelea ale fiecărei structuri primare.

Appassionata (aşa a numit — pentru eternitate — edito­rul Cranz din Hamburg Sonata nr. 23 în îa minor op. 57 tipărită de ei în 1807), despre care către sfîrşitul vieţii Beethoven îi spunea lui Czerny că, din toate cele 32 de sonate ale sale, cu excepţia ultimelor cinci, este cea mai „mare” ; Appassionata, lucrare tipică pentru cea de a doua manieră de creaţie a Titanului, dar egalînd prin va­loare capodoperele ultimei maniere ; Appassionata, par­titură îndelung elaborată, începută odată cu schiţele Simfoniei a V-a (nu fără pricină „motivul destinului” străbate prima ei mişcare) ; Appassionata, despre ale cărei înţele­suri fiind întrebat, Beethoven i-a răspuns aceluiaşi Czerny: «Citiţi „Furtuna” . de Shakespeare», dezlănţuind cu această frază (pe care Dorel Handman o consideră pe bună dreptate „imprudentă”) adevărate torente de literaturizări ; Appassionata aceasta este, în viziunea lui Dan Grigore, în pofida (sau poate tocmai datorită) risipei picturale de culori, a regizării dramaturgice de situaţii, a decupajului cinematografic de imagini, replica muzi­cală a unui demers riguros de substanţă filosofică, expre­sia fidelă a unei opere de artă în care acţiunea se desfăşoară la nivelul profund al ideilor şi nu la acela, pe­riferic, al impresiilor sonore — oricît de cuceritoare ar fi acestea, în spectaculosul lor.

în forma de sonată a primei părţi — Allegro assai — Dan Grigore subliniază iscusit libertăţile pe care Beetho­ven le impune, cu un simţ genial al resurselor ascunse de tiparul tradiţional : după expoziţia foarte lungă, ce nu se repetă, construieşte o trecere extrem de subtilă către dezvoltare ; o ripostă a acestei treceri marchează hotarul între dezvoltare şi coda ei, atît de amplă încît pare o a doua dezvoltare. Farmecul constant degajat de discursul muzical se datorează însă cînd dialogului captivant între motivele ideii principale, pe care interpretul le,particu­larizează prin pregnante diferenţe de ton, de timbru, de caracter ; cînd contrastului dintre perlajul sclipitor al fi­guraţiilor şi gravitatea temei ; cînd opririlor Lmperceptibile, ezitări ce frîng cursul arpegiilor ; cînd insinuării cu per­fida blîndeţe a motivului-destin, premergînd izbucnirii fi­nale.

Pentru partea a ll-a, Andante con moto, Dan Grigore nu alege calea consacrată, aceea de a elibera treptat, pe parcursul celor 4 variaţiuni, neliniştea ascunsă iniţial sub calmul desăvîrşit al temei, ci impregnează succesiv sub­stanţei muzeale o expresie suavă, apoi uşor fantomatică, nevinovăţia unui joc de copii sau nostalgia reîntoarcerii. Supremul obstacol, acela de a diferenţia — în temă şi primele două variaţiuni — repetarea secţiunilor compo­nente fără a distruge unitatea de caracter a imaginii, este depăşit aici cu brio.

Aceeaşi dificultate este învinsă şi în forma de sonată a părţii a lll-a, Allegro mă non îroppo, unde în locul ex­poziţiei se repetă dezvoltarea şi repriza. Finalul acesta halucinant, furtunos ; finalul acesta în care Beethoven recurge — ca întotdeauna, magistral — la polifonie ; fi­nalul acesta, ce apare în interpretarea lui Dan Grigore „ciuruit de strigăte pasionale, explodînd prin vertiginosul său tempo, cd o imensă fîacără de sunete” justifică pe deplin calificativul de „incendiară” pe care Cella Dela­vrancea î! acordă viziunii pianistului.

Sonata nr. 32, în do minor, op. 111 – încununare finală a ciclului, terminată în 1823 (după o elaborare destul de anevoioasă : trei ani a lucrat Titanul ia ea, cea mai mare parte a timpului zăbovind asupra Ariettei), splendidă con­cretizare a datelor evoluţiei componistice în această a treia şi ultimă manieră beethoveniană de creaţie şi, toto­dată, a datelor evoluţiei instrumentului (în perfecţionarea sistemului mecanic de ciocănele, în extinderea registrului acut cu o octavă şi a celui grav cu patru sunete). Sonata op. 111 este, în viziunea lui Dan Grigore, în pofida (sau poate tocmai datorită) rigorii demersului de gîndire ab­stractă, impus aici mai apăsat încă de amploarea şi com­plexitatea discursului contrapunctic, replica muzicală a unei opere de artă extrem de* concretă, de palpabilă în frumuseţea descrierii suprafeţelor şi volumelor, cuceritoare tocmai prin sensibilitatea cu care îmbracă osatura fermă a ideilor în substanţa vie a imaginilor sonore.

In introducerea sonatei — Maestos© —, Dan Grigore re­liefează patetic confruntarea celor două forţe care se ciocnesc aici, scâpărînd exploziv disonanţe puternice. Ur­mează, în Allegro con brio ed appassionato, în formă de sonată, o excelentă valorificare a unităţii tematice (după modelul toccatei baroce), unde se disting perfecţiunea mersului paralel în octave al celor două mîini şi surpriza desfacerii polifonice a firului melodic, caracterul de in­terogaţie dură (dar nu ameninţătoare) al motivului-cheie (eternul motiv al destinului, într-o altă ipostază), pacea subită a oazelor senine ce ţin locul temei secundare, şocul modulaţiilor îndepărtate (prevestindu-l parcă pe Prokofiev) prin care este introdusă dezvoltarea, concluzia decisă a reprizei prescurtate.

Tema cu 5 variaţiuni a Ariettei – Adagio molto, sem-plice e cantabile — îi oferă pianistului posibilitatea de a construi, pe o structură similară (prezentînd deci aceleaşi dificultăţi şi valenţe interpretative), un alt traseu expresiv decît în Appassionata : tema meditativă se preface rînd pe rînd (în dinamizarea ei progresivă, prin divizarea repe­tată a valorilor) într-o plutire delicată de vals, într-un dans sprinţar cu fugare impulsuri energice, în galopul unei cavalcade, într-o linişte aparentă, ameninţată ostinat (de pendularea cvintei din bas), pentru ca în final, după tumultul din registrul grav, dominat de vocea suavă ce enunţă tema, să se desfăşoare în evantai imaginea imaterială a suprapunerii acesteia cu licărul trilurilor şi răs­punsul contratemei, alternînd cu insistenţa acompania­mentului figurat.

Consecventă, personală, plină de fantezie, interpretarea aceasta recheamă în memorie din nou cuvintele Cellei Delavrancea : „Dan Grigore are darul de a cîntări spaţiu!, potriveşte perspectiva printr-o artă a nuanţării care îi permite să proiecteze în depărtare un peisaj printr-o’ sin­gură notă”.

Intr-o discuţie cu Schindler, la regretul acestuia cb 5o-naîa op. 111 „nu are final”, Beethoven i-a răspuns că, dacă ar mai fi intenţionat să-i scrie o a treia mişcare, va-riaţiunile cele^: de a doua ar fi avut, desigur, cu totul altă desfăşurare, in aceeaşi ordine de idei, se poate afirma aici că, dacă Dan Grigore ar fi conceput interpretarea celor două sonate separat şi nu pentru a le include într-un acelaşi recital, iar apoi pe un acelaşi disc, probabil că altele ar fi fost sensurile lor expresive. Aşa însă, ele se acordă fericit, vorbind despre capacitatea remarcabilă a artistului de a asocia cu temei, cu argumente estetice solide, creaţii îndeobşte considerate independent.

LUMINIŢA VARTOLOMEI

Dan Grigore est une vraie étoile : un musicien pur ,, sang, pas seulement un pianiste. Sa force d’interprétation est, malgré sa jeunesse, immense !” Ces consi-dérations, parues dans la „Kleine Zeitung” d’Autriche, reviennent comfe un „leitmotif” dans Ies chroniques publiées en France et en Belgique, à l’occasion de la tournée du jeune pianiste roumain, effectuée vers la fin de l’année 1977. „Nous avons été fascinés non seulement par sa technique parfaite et su virtuosité brillante, mais tout simplement par sa rnusicalité naturelle”, écrit la „Kärtner Tageszeitung” alors que l’„Eclair Pyrénées” affirme : „Pianiste au tempérament vibrant, Dan Grigore possède un jeu tantôt vigoureux, tantôt très fin : ses doigts prestes et nerveux, parfois mordants, savent traduire délicatement Ies passages en douceur”. Ce sont seulement quelques extraits de presse, prouvant Ies succès internationaux Ies plus récents de Dan Grigore. Malgré son âge encore jeune (ii est né en 1943), le pianiste roumain a obtenu jusqu’à présent des victoires artistiques similaires dans 11 pays européens et au Canada.

Concertiste (son début à cote d’un orchestre symphonique a eu lieu à l’âge de 14 ans), excellent soliste de récital (à 17 ans ii a soutenu son premier récital), interprète de musique de chambre (il fait partie d’un trio et d’un quintette avec piano, et exécute, à côté d’Eduardo Ricci, des oeuvres pour deux pianos), Dan Grigore est le disciple de deux grands musiciens roumains : le compositeur et pianiste Mihail Jora, la pianiste et pédagogue Florica Musicescu. Après la disparition de ses deux maîtres, il a suivi des cours de perfectionnement aux Conservatoires de Vienne et de Léningrade. Sa technique impeccable, d’une authentique virtuosité, la noblesse et la délicatesse de sa sonorité, sa capacité de relever Ies détails et de pénétrer l’essence dans son effort de constituer une v’sion personnelle au sujet des partitions interprétées, lui ont valu Ies lauriers de plusieurs compétitions internationales de prestige („Georges Enesco” – Bucarest, 1961 et 1967, Montréal, 1968) et lui assurent une évolution ferme dans une carrière pianistique d’envergure internationale.