Descriere

Literatura concertului pentru vioara reflecta cu claritate idealurile estetice cultivate în toate etapele istoriei muzicii. În epoca barocului, vioara – beneficiind de marile progrese ale lutieriei și de cîmpul neexplorat al tuturor posibilităților tehnice – evoluează repede și inspirat spre individualizarea genurilor sonată și concert, Aflîndu-se la stadiul celei mal proaspete inventivități, melodia înnobilează discursul muzical al concertului solistic, abia desprins din „concerta grosso”. În Italia – unde vioara înscrie primele afirmări de forma muzicala – compozitorii, străluciți instrumentiști, îmbogățesc masiv literatura violonistică. Torrelli (1658 – 1709) este considerat ca promotorul concertului de vioară, căruia îi stabilește organizarea în trei mișcări (repede-lent-repede), consacrată pentru totdeauna, li urmează Vivaldi (cu peste 200 concerte de vioară), Tartini și Viotti, cu vădite tendințe spre virtuozitate. Din această etapă se despart două direcții în repertoriul concertului : linia Paganini, Lipinski, Bazzini, Vieuxtemps, Wieniawski, cu accente de mare bravură, și linia Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Mendelssohn, Brahms, care înalță genul, făcîndu-l părtaș la marea muzică, dar este înăbușită în prima jumătate a secolului al XIX-lea de virtuozitatea acrobatică și ieftină a genului de fantezie, parafrază sau suvenir. Reacția apare în mijlocul veacului, ca un proces de intelectualizare a activității concertistice. in fruntea mișcării aflăm pe Clara și Robert Schumann, Johannes Brahms și Joseph Joachim. începutul îl făcuse Mendelssohn-Bartholdy care dirijase în 1829, pentru prima oară de la moartea autorului, „Pasiunea după Matei” de Johann Sebastian Bach. Violonistul Joseph Joachim redescoperă lucrările lui Bach și cîntă Concertul de Beethoven, dat uitării după căderea de la prima audiție (1806). Prietenia sa cu Johannes Brahms este una dintre cele mai fru¬moase legături între compozitori și interpreți, rămasă exemplificatoare în istoria muzicii. Joachim a participat la redactarea definitiva a Concertului în Re major de Brahms, aducînd unele intervenții de ordin instrumental. Ele se afla în manuscrisul dârult de autor Interpretului. Prima audiție a avut loc în anul 1879, la „Gewandhaus” din Leipzig, sub bagheta lui Brahms, in prefața primei ediții, Joachim stabilește liniile directoare de Interpretare ale acestui monumental concert, Totodată, pătrunzînd sensurile și spiritualitatea acestei lucrări, a scris o cadență perfect adecvata stilistic, Muzica lui Brahms apare în mijlocul unei mari expansivități expresive, în mijlocul unei estetici care considera viziunea programatica drept cea mai modernă șl puternică poziție creatoare. Coborînd dintr-o atmosferă nordică, impregnată de o spiritualitate reflexivă de tip germanic, creația sa poartă forța unei mari originalități, încadrată într-o stilistica cu trăsături clasice, departe de procedeele lui Liszt sau Wagner. Personalitatea gravă a lui Brahms este acceptată cu multe rezerve și succesul vine încet. Intrînd – la vîrsta de 20 de ani (în 1853) – în casa lui Schumann, el îl uimește pe muzicianul luptător pentru adevărul curat al muzicii. „La pion, spune Schumann, el începea să ne descopere regiuni minunate. O interpretare de-a dreptul genială făcea din pian o orchestră de voci tînguitoare sau intens jubilante. Erau sonate, mai mult simfonii învăluite, lieduri a căror poezie s-ar înțelege fără a cunoaște cuvintele..,” Cit de elocventă este această vestire a unei noi gîndiri muzicale ! Și cît de convingătoare ne apare valoarea substanței acestei muzici din perspectiva noastră ! Fără a ilustra scenic sau programatic patosul romantic, creația lui Brahms dezvăluie un univers de idei din care se desprind aspirații reprezentative pentru marile idealuri omenești de totdeauna și de pretutindeni. De aceea, Brahms se înscrie pe bolta creației în linia Bach -Mozart – Beethoven. în genul concertant, Brahms a înscris lucrări nemuritoare : cele două Concerte pentru pian, Con¬certul pentru vioară și Dublul concert pentru vioară și violoncel. El aduce însă, în acest gen, noutatea reconside¬rării rolurilor. Orchestra nu mai este un acompaniator, ci instrumentul complex din care solo-ul se detașează cu un surplus de elocință. Ne găsim în fața unor simfonii cu instrument obligat.

Concertul pentru vioară și orchestră în Re major op. 77, compus în anul 1878, beneficiază de o mare experiență stilistică, Scrisă la un an după Simfonia nr, 2, lucrarea se află la o distanță de douăzeci de ani de Concertul pentru plan în re minor op. 15, răstimp în care din mulțimea capodoperelor amintim Sextetul cu două violoncele, Cvintetul cu pian în fa minor, patru Cvartete, Variațiunile pentru orchestră pe o temă de Haydn.

Concertul debutează cu un Allegro non troppo – în Re major – în formă de sonată. Expoziția orchestrală înfățișează tema l, un motiv secundar de un puternic contrast ritmic și pregătirea temei a ll-a, prilejuind viorii o intrare triumfală, — poate cea mai impresionantă din toate con¬certele de vioară. După o luptă cu masa sonoră, tema principală apare pe o curbă melodică de o nespusă frumusețe. Pateticul temei a doua, tragicul dezvoltării aduc noutăți de scriitură într-un gen care părea împlinit de mult. Adagio – în Fa major — în formă de lied, expune prima temă în întregime la oboi, după care vioara aduce timbrul sau de o mai calda confesiune, întreaga mișcare solicită o respirație largă, pe suprafețe mari – caracteristice muzicii brahmsiene. Solistul are prilejul de a demonstra capacitatea de menținere egala a unei permanente și puternice tensiuni in frazare, Finalul – Allegro giocoso, ma non troppo vivace = în Re major – are forma de ronda, încheind cu o desâvîrșită alura capodopera repertoriului universal de concert.

Interpretarea este asigurată de artiști de mare experiență și probitate artistică, Dirijorul Emil Simon găsește proporțiile sonore și suflul larg al lucrării, colaborînd strîns cu solistica plină de vervă a violonistului Ștefan Ruha, artist emerit, titular al multor distincții internaționale. Ansamblul se echilibrează cu participarea Filarmonicii din Cluj-Napoca, una din falangele orchestrale de prestigiu din România.

GEORGE MANOLIU

Le Concerte pour violon et orchestre en Ré majeur, op. 77 de Brahms, composé en 1878, bénéficie d’une grande expérience stylistique. Ecrite une année après la Symphonie no. 2, l’œuvre se trouve à un distance de vingt années du Concerto pour piano no. 1 en ré mineur, op. 15, pendant lesquelles Brahms a réalisé un grand nombre de chefs-d’œuvre, tels que le Sextuor avec deux violoncelles, le Quintette avec piano en fa mineur, quatre Quatuors, les Variations pour orchestre sur un thème de Haydn, Le Concerto débute avec un Allegro non troppo en Ré majeur, en forme de sonate. L’exposition orchestrale présente le premier thème, suivi par un motif secondaire puissamment contrasté et par la préparation du second thème, qui offre au violon l’occasion d’une entrée triomphale, peut-être la plus impressionnante ‘de tous les Concertos pour violon, Le pathétisme du second thème, le tragisme du dévelop¬pement apportent des nouveautés d’écriture dans un genre qui paraissait depuis longtemps accompli. L’Adagio, en forme de lied, expose le premier thème à l’hautbois ; le violon apporte ensuite son timbre de plus chaude con¬fession. Le Finale, Allegro giocoso, ma non troppo vivace, en forme de rondo, conclut avec une allure parfaite ce chef-d’œuvre du répertoire universel de concert.

L’interprétation est assurée par des artistes de grande expérience et probité artistique. Le chef-d’orchestre Emil Simon trouve les proportions sonores et le souffle large qui caractérisent l’œuvre, en collaborant étroitement avec le soliste Stefan Ruha, titulaire de plusieurs distinctions internationales. L’ensemble s’équilibre grâce à la partici¬pation de la Philharmonie de Cluj-Napoca, l’une des phalanges orchestrales de prestige de la Roumanie.