Coruri din opere

Disc Vinil » Coruri din opere

CORURI DIN OPERE

Coruri din opere

Componenţă:
Corul Radioteleviziunii, dirijor Alexandru Sumski
Categorie (gen):
muzică clasică
Orchestra(e):
Orchestrele simfonice ale Radioteleviziunii (2, 5, 6, 7, 9) şi Cinematografiei (1, 3, 4, 8)
Dirijor:
Caro! Litvin (1, 3, 7, 9), Emanoil Elenescu (2, 4, 5, 6, 8).
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1964
Cod casa de discuri:
N. I. 760 - 66, ECE - 0145
Ţara:
Romania
Grafica:
Foto: Sandu Mendrea
Tiparul:
I.P. Fabrica De Timbre

175 lei

3 în stoc

Descriere Produs

Disc rar, din 1964. Corul ! lată un interesant personaj, colectiv şi anonim, prea rar prezent în înregistrările de discuri, atît de la noi cît şi de pretutindeni.

Dispunînd de o largă gama de posibilităţi, exprimînd cînd forţa, măreţia, eroismul, cînd duioşia, întristarea sau veselia sinceră, corul a dobîndit un important rol în desfăşurarea acţiunii scenice de operă. La început cu o prezenţă oarecum decorativă, externă, pasivă — aşa cum apare în multe din operele unui Spontini, Bellini sau Donizetti —, corul se integrează treptat, mai ales prin creaţiile lui Verdi, în dramaturgia teatrului muzical, devenind apoi, ceva mai tîrziu — în dramele muzicale ale lui Musorgski — un personaj cu aceleaşi drepturi ca interpreţii individuali. Această integrare organică a corului în ţesătura acţiunii dramatice a fost urmată, pe de o parte, de o diver­sificare a rolului său, iar pe de altă parte, de o îmbogăţire a mijloacelor de expresie muzicală.

Discul de faţă înmănunchiază un număr de nouă din cele mai frumoase coruri, prezentînd un viu şi colorat tablou al aproape unui secol de realizări în domeniul operei.

în această selecţiune, după cum era de aşteptat, creaţia marelui compozitor italian Giuseppe Verdi (1813 — 1901) ocupă un loc de frunte. La Verdi, masele corale capătă o greutate specifică proprie, încadrîndu-se deliberat în lanţul dramaturgiei operelor respective, fiecare cor îşi are bine precizată fizionomia şi corespunde unor anumite necesităţi psihologice. Uneori bogăţia şi adîncimea lor de sentimente este atît de mare, încît ele ies din cadrul obişnuit al operei, pentru a deveni cîntece de mare circulaţie în popor.

O asemenea soartă a avut-o Corul sclavilor ebrei: „Zboară gînduri ps aripi de aur spre colinele îndepărtate” din opera „Nabucoc/onosor” (premiera la Milano în 1842), înregistrat pe discul de faţă. în subiectul biblic al acestei opere, care zugrăveşte chinurile unui popor înrobit, italienii au putut să descifreze cu uşurinţă suferinţele Italiei din prima jumătate a secolului al XlX-lea, ciopîrţită încă în nenumărate state şi stătuleţe, aţîţate de puterile străine unele împotriva altora. Datorită austerităţii melodice şi profunzimii sentimentelor redate, el poate fi considerat ca unul din cele mai frumoase episoade corale din lite­raturi de operă. Mai mult decît orişicare altă operă de pînă atunci, aici în „ Nabucodonosor” poporul apare ca principal personaj, precursor al monumentalelor scene de acelaşi fel din „Boris Godunov”.

Fără a fi dobîndit faima celorlalte coruri din „Emani” (premiera la Veneţia în  1844),  „Corul briganzilor”  din  actul  l  al  operei constituie o piesă plină de încordare dramatică. Prin specificul scriiturii sale, acest cor se înrudeşte cu unele  coruri din „Vecer-niile Siciliene” şi din  „Rigoletto”.

Corul introductiv („Corul ţiganilor”) din actul II al operei „Trubadurul” (premiera la Roma în 1853) reprezintă unul din episoadele cele mai pitoreşti ale operei. Scrisă mai mult în unison, folosind un viguros ritm marcat prin lovituri de ciocan pe nicovală, melodia preamăreşte, în fond, firea dîrză şi exuberantă totodată a femeii ţigance: „Cine-i aceea ce vieţii dă farmec? Nu-i nimeni alta decît ţiganca”. Corul anticipează în felul acesta caracterizarea ţigăncii Azucena, cufundată în acest timp în gînduri triste, şi căreia flăcările focului fierarilor îi deşteaptă în minte groaz­nice amintiri.

Corul triumfal din finalul actului II al operei „Aida” (premiera la Cairo în 1871) reprezintă un exemplu magnific de adîncire a concepţiilor dramaturgiei muzicale şi o concludentă dovadă a măiestriei artistice, la care ajunsese compozitorul. Alături de trei ansambluri corale (unul reprezentînd poporul, celălalt casta preoţilor şi ultimul pe sclavii etiopieni), în această scenă apar toate personajele operei, un corp de balet şi o fanfară. Scena se desfăşoară în faţa zidurilor cetăţii Teba, unde are loc primirea triumfală a oştilor egiptene, care se întorc în frunte cu Radames — după victoria repurtată asupra etiopienilor — în sunetele unui marş cîntat de întregul popor.

Cari Măria von Weber (1786 — 1862) este prezent în această selecţiune prin „Corul vînătorilor” din actul III (tabloul 3 al operei „Freischiitz” (premiera la Berlin în 1821). De o netă factură populară, piesa redă, cu multă prospeţime şi putere de evocare, obiceiuri şi tradiţii de largă circulaţie. Apariţia prinţului Ottokar

la un concurs de tir este salutată de către vînători, care cîntă cu voioşie plăcerile acestei îndeletniciri. Mai puţin semnificativ din punct de vedere al aportului său la desfăşurarea acţiunii dramatice, acest cor are mai degrabă un caracter decorativ, subliniind cadrul şi locul acţiunii. El rămîne însă, prin modul sugestiv şi creator de utilizare a intonaţiilor cornului de vînătore şi prin factura sa populară, un model de spontaneitate şi realism muzical.

„Corul pelerinilor” din actul III al operei „ Tannhauser” (premiera la Dresda în 1845) de Richard Wagner (1813 — 1883) a rămas vestit în literatura muzicală pentru desăvîrsireasi măiestria cu care compozitorul a reuşit să redea în mod sugestiv imaginea unor mase de oameni, al căror cînt creşte treptat ca intensitate, pe măsură ce ei se apropie, pentru a izbucni apoi în toată amploa­rea sa, în momentul sosirii lor în faţa spectatorilor şi a se îndepărta din nou în acelaşi mod. Sînt pelerinii care se înapoiază de la Roma, admirabil caracterizaţi prin melodia lor gravă şi plină de reculegere.

Cu Ciacomo Puccini (1858 — 1924) şi Pietro Mascagni (1863 — 1945), adepţi ai curentului verist în muzică, integrarea corului în ţesătura dramei muzicale face încă un pas înainte.

Larga şi complexa participare a corului în „Cavalleria rusticana” de Mascagni (premiera la Roma în 1890) ţine atît de tradiţia verdiană cît şi, mai ales, de această concepţie „veristă”, care îşi propunea să oglindească prin mijloace muzicale adecvate realitatea (subliniind însă de multe ori şi aspecte neesenţiale şi unilaterale). Drama pasională a unor Turiddu şi Santuzza, Lola şi Alfio, nu poate fi înţeleasă dacă este smulsă din mijlocul acelor aprinşi şi pasionaţi ţărani sicilieni — din care toţi cei citaţi fac parte. Corul înregistrat pe disc, cu tot caracterul său religios, exprimă de fapt dorinţa nemărturisită a tuturor celor prezenţi ca deznodămîntul tragic al dramei, pe care îl presimt, să fie înlăturat.

„Coru/ mut” din finalul actului II al operei „Madame Butterfly” (premiera la Milano în 1904) de Puccini este o miniatură de o mare fineţe psihologică. Fără a contribui direct la depanarea firului acţiunii, acest cor — completînd rolul de comentator al orchestrei în acest moment — participă la redarea şi subli­nierea complexelor stării sufleteşti prin care trece eroina, de la speranţa şi aşteptarea plină de tristeţe, la teama şi îndoiala (în­dreptăţită de lunga absenţă a lui Pinkerton) că revederea va mai avea loc.

Într-un anumit fel se poate spune că Charles Counod (1818 — 1893), preocupat de a se elibera de sub influenţa „operei mari” şi de aceea a „operei comice” pentru a pune bazele operei lirice (care urmărea în primul rînd zugrăvirea unor sentimente personale, intime, triste sau duioase), nu putea găsi timp şi înţelegere pentru o mai mare adîncire a rolului corului în operă. Cu toate acestea, scenele de masă din actul II (petrecerea cîmpenească) şi Marşul soldaţilor din actul IV tabloul l al operei Foust (premiera la Paris în 1859) rămîn în literatura corală ca piese deosebit de valoroase şi pitoreşti, ca nişte tablouri veridice, pline de prospeţime, care — prin atmosfera şi climatul pe care îl creează — ajută la desfăşurarea acţiunii propriu-zise. „Corul soldaţilor”, înscris în selecţiunea de faţă, redă cu multă naturaleţe şi veridicitate sentimentele de eroism neînfricat, de care încă sînt stăpîniţi războinicii întorşi de curînd de la luptă, în mijlocul acestora se află şi Valentin (fratele tinerei Margareta), care va fi în curînd răpus de Faust — aflat prin partea locului cu gîndul de a o •evedea pe fosta lui iubită.

TRAIAN NANU

playlist

FAŢA l
GIUSEPPE VERDI
1. „NABUCODONOSOR”, corul sclavilor ebrei din actul IV
2. „ERNANI”, corul briganzilor din actul l
3. „TRUBADURUL”, corul ţiganilor din actul II
4. „AIDA”, corul triumfal din actul II

FAŢA II
CARL MARIA VON WEBER
5. „FREISCHUTZ”, corul vînătorilor din actul III
RICHARD WAGNER
6. „TANNHĂUSER”, corul pelerinilor din actul III
P/E7RO MASCAGNI
7. „CAVALLERIA RUSTICANA”, corul învierii
GIACOMO PUCCINI
8. „MADAME BUTTERFLY”, corul mut din actul II
CHARLES GOUNOD
9. „FAUST”, corul soldaţilor din actul II

Opinii

Nu există încă recenzii.

Be the first to review “Coruri din opere”