Descriere

În ultimii ani, se constaţi pe plan mondial o tendinţă neobişnuit de puternică a opiniei publice artistice către punerea Intr-o nouă lumină a capodoperelor romantismului. Este foarte firesc ca, în mijlocul problemelor complexe ale lumii contemporane, care solicită o încordare extremă a tuturor forţelor creatoare şi morale ale omenirii, poezia simţirilor pure, a sentimentelor sublime, a trăirilor interioare animate de o flacără dogoritoare, să exercite o fascinaţie reîmprospătată asupra sensibilităţii noastre.

Dacă ne gîndim că Serghei Vasilievici Rachmaninov (născut în 1873) s-a stins din viaţă în 1943, deci după ce apăruseră capodopere definitorii ale muzicii moderne a veacului XX, îl putem considera la o primă privire ca un romantic tîrziu, singularizat in peisajul artistic frămîntat al primei jumătăţi a secolului nostru. Şi fără îndoială că o atare caracterizare îşi are temeiul — de altfel deschis arătat — în convingerile ferme ale unui muzician de geniu care nu şi-a renegat niciodată rădăcinile artei sale, implantate adînc în solul clasicismului muzical rus. într-un interviu publicat în străinătate, sub titlul « Legătura dintre muzică şi creaţia populară », Rachmaninov scria, de pildă: «Trebuie să fie clar că între muzica multor maeştri europeni dintre cei mai mari şi muzica populară a ţărilor lor este o legătură strînsă şi intimă. Nu este vorba numai de faptul că aceşti compozitori au luat nişte teme populare şi le-au transpus în operele lor (deşi şi lucrul acesta se întîmplă destul de des în multe lucrări), dar ei sînt atît de pătrunşi de spi¬ritul melodiilor proprii poporului lor de baştină, încît toate com¬poziţiile lor au căpătat un aspect tot atît de deosebit şi de carac¬teristic pentru neamul respectiv ca şl gustul vinului sau al fruc¬telor autohtone ».

în cazul lui Rachmaninov însuşi, apropierea de melosul rusesc este nu numai directă dar şi intermediată de legăturile sufleteşti deosebit de profunde care l-au legat de Piotr Ilici Ceaikovski — acesta îl considera în bună măsură drept continuatorul său spiritual cel mai important — cît şi de colegul său Alexandr Skria-bin, a cărui muzică a propagat-o cu o pasiune neostoită. A preluat de altfel şi multe din trăsăturile creatoare ale « grupului celor cinci », dat fiind că. profesorul Rimski Korsakov era figura domi¬nantă a învăţămîntului componistic rus în vremea tinereţii sale. Nu trebuie să uităm nici o clipă că Rachmaninov a dirijat multe din capodoperele ruse ale teatrului liric (Rusalka, Evgheni Oneghin, Boris Godunov etc.), că propriile opere, ca Aleko sau Cavalerul zgîrcit apar şi ele sub covîrşitoarea obsesie puş-kiniană a majorităţii compozitorilor conaţionali, că evocarea gliei patriei este fondul stăruitor al lucrărilor sale simfonice.

Dar, trasînd aceste principii mari ale creaţiei compozitorului, se cuvine subliniat în acelaşi timp că ideea de evoluţie stilistică nu a fost nicidecum străină acestui muzician de dimensiuni neobişnuite, fără să contrazică de fel consecvenţa neabătută a crezului său estetic. Ascultînd cu atenţie asemenea lucrări ca al patrulea Concert pentru pian şi orchestră (1927), Variaţiunile pe o temă de Coreii i (1932) şi mai cu seamă extraordinara Rapsodie pe o temă de Paganini (1934), ne vom da seama că stihia explorărilor neliniştite ale spaţiului muzical, mai cu seamă în ce priveşte supleţea formei, culoarea armoniei, simţul acut al rafinamentului timbral, i-a traversat din plin ultima pe¬rioadă de creaţie, făcîndu-l să se apropie sensibil în spirit de contemporanii săi poate mai radical înnoitori şi să valorifice pilda veneratului coleg Skriabin, unul din pionierii modernităţii sonore.

În ce priveşte celelalte trei Concerte pentru pian şi or¬chestră, ele aparţin acelor opere privilegiate care au înfruntat în linişte perindările curentelor muzicale în aventurosul nostru veac şi şi-au păstrat puterea nedezminţită de atracţie asupra unui auditoriu larg, descurajînd ironiile anti-romanticilor exasperaţi. Lucrul s-a datorat poate şi forţei uriaşe de iradiaţie a personalităţii interpretative a lui Rachmaninov-pianistul, de care aceste lucrări (înregistrate în compania faimoasei orchestre din Philadelphia) nu au putut fi niciodată despărţite. Poate că cea mai strălucită carieră individuală a făcut-o tocmai lucrarea inclusă pe discul de faţă, Concertul în do minor pentru pian şi orchestră(1901) purtînd numărul 2, care a devenit pentru imensa majoritate a melomanilor sinonim cu personalitatea maestrului rus însăşi. El întruchipează în modul cel mai strălucit forţa de penetraţie în suflete a melodicii rachmaninoviene, este străbătut (ascultaţi chiar măsurile iniţiale ale lucrării) de acea imagine a clopotelor patriei care revine constant în creaţia lui Rachmaninov, reuneşte adesea, într-un unic _şuvoi sonor irezistibil, glasul orchestrei cu al pianului solist, intr-un cuvînt, cuprinde o muzică directă şi puternică, care ne cucereşte în asemenea măsură încît nu ne mai putem întreba dacă este « actuală », în romantismul ei atot¬biruitor.

Dan Grigore, fără îndoială cel mai proeminent pianist român al generaţiei sale, are o personalitate parcă anume aleasă pentru a transmite, în zilele noastre, mesajul componistic şi chiar cel inter¬pretativ al lui Serghei Rachmaninov. în adevăr, cei ce au studiat îndeaproape faimoasele vechi înregistrări pe discuri ale genialului pianist rus (şi nu numai ca tălmăcitor al lucrărilor sale, ci şi al unor alte capodopere romantice cum sînt Carnavalul de Schu¬mann, Sonata in si bemol minor de Chopin etc.) şi-au putut da seama de punctul de vedere profund original al artistului, care nu se supune niciodată întru totul unor canoane stabilite de tradiţie, ci găseşte la tot pasul inflexiuni noi, culori sonore speciale — nu odată stranii — frazări neconvenţionale — toate avînd ca rezultat făurirea unor imagini transmise în sunete, înzestrate cu o uriaşă forţă evocatoare. Asistăm, ascultînd aceste gravuri marcate de vreme, la un uimitor proces de recreere a partiturilor, care ni se întipăresc în sensibilitate nu numai da¬torită trăsăturilor lor intrinsece ci şi uimitoarei capacităţi de concentrare a universului lor emoţional pe care o denotă viziunea rachmaninoviană.
Dan Grigore, pianist înăscut, înzestrat cu o uşurinţă tehnică ieşită din comun, discipol al Eugeniei Ionescu, apoi al Floricăi Musicescu şi beneficiind şi de sfaturile Cellei Delavrancea, este prin natura sa un interpret ce ne oferă întotdeauna versiuni specifice ale capodoperelor literaturii instrumentale. El îmbină fantezia scăpărătoare şi neliniştită cu o luciditate contemporană pronunţată, această mixtură avînd ca rezultat tălmăciri în care puternica tensiune interioară, jocul de lumini şi umbre, relie¬farea cîteodată neaşteptată — dar întotdeauna motivată — a unor componente ale discursului muzical deşteaptă interesul viu al ascultătorului, convins că se află sub acţiunea unei individualităţi artistice neconfundabile.
Dacă adăugăm că la înregistrarea de faţă contribuie şi presti¬gioasa orchestră a Filarmonicii « Moldova » sub conducerea reputatului dirijor Ion Baciu — una din formaţiile simfonice de frunte ale României — înţelegem interesul cu totul special al noului disc închinat lui Rachmaninov.

ALFRED HOFFMAN

Dan Grigore (né en 1943) est sans doute le pianiste roumain le plus proéminent de sa génération, dont la personnalité est spécialement indiquée pour transmettre, de nos jours, le message musical et même interprétatif de Serge Rachmaninov. Ceux qui ont étudié et approfondi les fameux anciens enregistrements sur disques 78 tours du génial pianiste russe (non seulement comme interprète de ses propres œuvres, mais aussi d’autre chefs-d’œuvre romantiques, tels que le Carnaval de Schumann, la Sonate en si bémol mineur de Chopin etc.) ont pu constater le point de vue profondément original de l’artiste, qui ne se soumet jamais complètement aux règles imposées par la tradition, mais trouve chaque fois des nouvelles inflexions, des couleurs sonores spéciales — quelquefois étranges —, un phraser non conventionnel, ayant pour résultat final la création d’images transformées en sons, avec une force évocatrice énorme. En écoutant ces gravures marquées par le temps, nous assistons â un étonnant processus de ré-création des partitions, qui restent fixées dans notre sensibilité non seulement grâce ă leurs traits caractéristiques intrinsèques, mais aussi â l’étonnante capacité de concentration de leur univers émotionnel, que la vision rachmaninovienne dénote.

Dan Grigore, pianist-né, doué d’une aisance technique inhabituelle, disciple d’Eugénie Ionesco, ensuite de Florica Musicesco et bénéficiant des conseils de Cella Delavrancea, est par sa nature un interprète qui nous offre toujours Ies chefs-d’œuvre de la littérature instrumentale dans des versions spécifiques. II unit’ la fantaisie étincelante â une lucidité contemporaine prononcée, cette nature ayant comme résultat des interprétations, dans lesquelles la tension intérieure prononcée, le jeu des lumières et des ombres, le relief parfois inattendu — mais toujours motive — d’éléments composant le discours musical, attirent l’intérêt vif de l’auditeur, convaincu qu’il se trouve sous l’action d’une individualité inconfondable.

En ajoutant que cet enregistrement est réalisé avec le concours du prestigieux orchestre de la Philharmonie « Moldova» de Jassy, sous la direction du réputé chef Ion Baciu — l’une des formations symphoniques roumaines d’élite —, nous pouvons comprendre aisément l’intérêt spécial du nouveau disque dédié à Rachmaninov.