Eminescu – Versuri

Disc Vinil » Eminescu – Versuri

Eminescu – Versuri

Artist (grup, formaţie etc.):
Mihai Eminescu
Categorie (gen):
diverse, versuri
Casa de discuri:
Electrecord
Ţara:
Romania
Versuri (texte):
Recită: GHEORGHE COZORICI

154 lei

1 în stoc

Descriere

Ca în cazul tuturor marilor poeţi ai lumii, nici la Eminescu nu există teme „pure”, încor­porate literar prin „specializarea” cvasiunivocă a textelor. Acesta este principalul motiv în virtu­tea căruia poemele eminesciene ale .,iubirii” sînt deopotrivă „descriptive”1, în direcţia unui „na­turism” sui gcneris şi nu rnai puţin meditative, jubilante sau elegiace, îmbinînd temele, moti­vele, atitudinile şi predispoziţiile lirice, densil’i-cînd si stratificînd semnificaţiile în structuri totalizatoare. Acestea organizează, ca o conse­cinţă a „deschiderii” unei asemenea poezii, ero­tica şi naturismul într-o poezie de viziune, cos­mologică, ontologică etc., care transgresează spectaculos simplul cîntec de dragoste sau ino­centul pastel. Plecînd de la o anumită stare tensională, de la o anumită disponibilitate afectivă manifestată într-un cadru precis, poemul eminescian performantă de a accede la o adevărată metafizică a iubirii şi, prin amplifi­carea şi abstractizarea amintitului cadru, nu mai puţin la o metafizică a lumii, în cel mai larg sens posibil. E, acesta, de fapt, traseul poetic pe care sentimentul reuşeşte insului particular se transformă în meditaţie iar fiinţa celui ce şi-o asumă pierde din determinările spaţiale, tem­porale sau psihologice pentru a-şi cîştiga o su­premă exponenţialitate. Iată, în cîteva cuvinte, în ce constă amintita „deschidere” a poeziei „erotice” şi „naturiste” eminesciene, modul în care aceasta îşi joaca, depăşind limitele genu­rilor şi seriilor literare, una dintre şansele uni­versalităţii.

Dar o asemenea devenire îşi are ea însăşi aventura ei. De la poemele chemării erotice (Dorinţa, Sonetele, de pildă), trecînd prin cele ale deplinei jubilaţii (Sara pe deal e un bun exemplu) şi încheind cu cele ale regretului, go­lului, ,,întornnării”, „întunecării”, presentimen­tului thanatic şi exhortaţiilor testamentare, „poezia iubirii şi a naturii” se încarcă tot mai mult la Eminescu de sensuri majore, în fond, cum s-a observat, încă de la primele texte „de gf n” sentimentul erotic şi cel al „cadrului” ero-f .a{n)t ca să nu spun (încă) al lumii, sînt per­fect solidare pe linia transcenderii simplei pre­dispoziţii amoroase, respectiv naturiste. Codrul, rîul, prundul, izvoarele, stelele, luna, teiul (co­pacul sacru, proteguitor, veritabilă axis mupdi într-o lume erotizată) si altele de acest tip sînt mai puţin reperele unei topografii concret-des-criptive cît „universale”, „categorii”, coordonate ale cosmosului, în mod analog, pasiunea celor doi parteneri se înscrie şi ea. firesc, în sempiternalitatea apropierilor cosmice, în scenariul unui rut de dincolo de iniţiativele lucide ale in­dividului, într-o erotică elementară, deci, respingînd evident (vezi, mai apoi, Scrisoarea IV) retorica mistificatoare, „mondenă” a amorului. Societăţii ipocrite i se opune cadrul eminescian prin excelenţă al iubirii (arareori concurat de decorul domestic), codrul, singurul loc unde erosul poate reveni la acea „animalitate” auro-rală de dincolo de transformarea pasiunii „pure” în „afacere” şi prilej de îndelung exersate di­simulări. Numai că pădurea lui Eminescu (în varianta, mai „solemnă”, de „codru”) nu este nici ea aceea din poezia silvestră minoră. Ne dăm foarte uşor seama din Povestea Codrului, Povestea teiului, La mijloc de codru, de exem­plu, că, în realitate, codrul eminescian este o alegorie a cosmosului, spaţiu simbolic unde se reunesc principalele coordonate pe care avîntata imaginaţie romantică a organizat chipul pluriform al lumii : terestrul şi acvaticul (nu numai „izvorul” şi „rîul”, variante aşa-zicînd plauzibil-silvestre, dar şi marea !), vegetalul şi animalul, terestrul şi astralul (stelele, soarele, luna), toate reunite într-o figură a permanen­ţei, a stabilităţii universale a cărei pregnanţă este amplificată prin opoziţia instituită de puet cu derizoriul pasiunilor umane (Ce te legeni..,}.

De altminteri, o asemenea transfigurare gra-duală a „eroticii” şi „pastelului” nici nu mai trebuie să surprindă. Dacă într-o primă fază atenţia subiectului liric era captată mai mult de figura celei îndrăgite, de cadrul puternic erotizat de prezenţa acesteia, efectivă sau doar spe­rată, invocată optimist, după momentul plenitudinal (al cuplului), spaţiul iubirii se desubstanţializează progresiv. Regretul vechilor ex­taze face loc acum exultantei, după cum cîntecul de dragoste (invocaţie, exhortaţie, imn sau chiar romanţă în ton sentimental) cedează în faţa unei meditaţii tot mai grave, cu predispo­ziţie din ce în ce mai acuzat tragică, mergînd pînă la o nouă convocare a cosmicului dar de-această dată în registru funerar (Mai am mn singur dor). Plinătatea erosului dă înapoi în faţa senzaţiei de gol, natura în maximă eflores­centă a ajuns, semnificativ, într-o etapă autum­nală, anticipînd ceva din decepţia bacoviană, declinul s-a substituit elanului, aşa cum intimi­tatea a fost înlocuită de singurătate (vezi textul omonim), trăirea intensă a prezentului de către retrăirea nostalgică a trecutului fericit, totul permanent semnificat prin analogii cosmice (La steaua, dar şi atîtea altele), într-un aseme­nea nou context afectiv, nimic mai firesc decît treptata „abstractificare” a discursului, i înde­părtarea lui de un sistem, „referenţial” concret-naturist, orientarea către categoriile „departe-lui”, ale transcendenţei, impersonalităţii etc., o dată ce fiinţa iubită însăşi e’acum departe, ire­vocabil pierdută. Codrul ca „machetă a lumii” îşi decantează şi rnai mult structura catego­rială. Ataşării erotice, patetismului, atmosferei celebratoare,, sărbătorii perpetue a sentimentu­lui le succede o detaşare (esenţialmente hyperionică) cu consecinţe excepţionale în plan ex­presiv, tinzînd spre un vizionarism de spaţii ample pe care gîndul poetic şi le apropie cu acea magnificenţă ce a fost întotdeauna emblema marilor spirite. O dată cu interpretarea de acum a lui Gheorghe Cozorici avem tot temeiul să credem că ceva din esenţa acesteia ni se res­tituie.

CRISTIAN MORARU

playlist

1. TRECUT-AU ANII…
2. SOMNOROASE PASARELE
3. PESTE VÎRFURI
4. CE TE LEGENI ?
5. LA MIJLOC B-E CODRU
6. SARA PE DEAL
7. REVEDERE
8. ŞI DACĂ…
9. SONETE
10. POVESTEA CODRULUI
11. LACUL
12. SINGURĂTATE
13. MAI AM UN SINGUR DOE
14. LA STEAUA
15. DE CE NU-MI VH
16. DOEÎNŢA
17. O, RĂMSl
18. POVESTEA TEIULUI
19. CALIN — fragment
20. SCRISOAREA A IV-a — fragment

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Eminescu – Versuri”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *