Descriere
Ca în cazul tuturor marilor poeţi ai lumii, nici la Eminescu nu există teme „pure”, încorporate literar prin „specializarea” cvasiunivocă a textelor. Acesta este principalul motiv în virtutea căruia poemele eminesciene ale .,iubirii” sînt deopotrivă „descriptive”1, în direcţia unui „naturism” sui gcneris şi nu rnai puţin meditative, jubilante sau elegiace, îmbinînd temele, motivele, atitudinile şi predispoziţiile lirice, densil’i-cînd si stratificînd semnificaţiile în structuri totalizatoare. Acestea organizează, ca o consecinţă a „deschiderii” unei asemenea poezii, erotica şi naturismul într-o poezie de viziune, cosmologică, ontologică etc., care transgresează spectaculos simplul cîntec de dragoste sau inocentul pastel. Plecînd de la o anumită stare tensională, de la o anumită disponibilitate afectivă manifestată într-un cadru precis, poemul eminescian performantă de a accede la o adevărată metafizică a iubirii şi, prin amplificarea şi abstractizarea amintitului cadru, nu mai puţin la o metafizică a lumii, în cel mai larg sens posibil. E, acesta, de fapt, traseul poetic pe care sentimentul reuşeşte insului particular se transformă în meditaţie iar fiinţa celui ce şi-o asumă pierde din determinările spaţiale, temporale sau psihologice pentru a-şi cîştiga o supremă exponenţialitate. Iată, în cîteva cuvinte, în ce constă amintita „deschidere” a poeziei „erotice” şi „naturiste” eminesciene, modul în care aceasta îşi joaca, depăşind limitele genurilor şi seriilor literare, una dintre şansele universalităţii.
Dar o asemenea devenire îşi are ea însăşi aventura ei. De la poemele chemării erotice (Dorinţa, Sonetele, de pildă), trecînd prin cele ale deplinei jubilaţii (Sara pe deal e un bun exemplu) şi încheind cu cele ale regretului, golului, ,,întornnării”, „întunecării”, presentimentului thanatic şi exhortaţiilor testamentare, „poezia iubirii şi a naturii” se încarcă tot mai mult la Eminescu de sensuri majore, în fond, cum s-a observat, încă de la primele texte „de gf n” sentimentul erotic şi cel al „cadrului” ero-f .a{n)t ca să nu spun (încă) al lumii, sînt perfect solidare pe linia transcenderii simplei predispoziţii amoroase, respectiv naturiste. Codrul, rîul, prundul, izvoarele, stelele, luna, teiul (copacul sacru, proteguitor, veritabilă axis mupdi într-o lume erotizată) si altele de acest tip sînt mai puţin reperele unei topografii concret-des-criptive cît „universale”, „categorii”, coordonate ale cosmosului, în mod analog, pasiunea celor doi parteneri se înscrie şi ea. firesc, în sempiternalitatea apropierilor cosmice, în scenariul unui rut de dincolo de iniţiativele lucide ale individului, într-o erotică elementară, deci, respingînd evident (vezi, mai apoi, Scrisoarea IV) retorica mistificatoare, „mondenă” a amorului. Societăţii ipocrite i se opune cadrul eminescian prin excelenţă al iubirii (arareori concurat de decorul domestic), codrul, singurul loc unde erosul poate reveni la acea „animalitate” auro-rală de dincolo de transformarea pasiunii „pure” în „afacere” şi prilej de îndelung exersate disimulări. Numai că pădurea lui Eminescu (în varianta, mai „solemnă”, de „codru”) nu este nici ea aceea din poezia silvestră minoră. Ne dăm foarte uşor seama din Povestea Codrului, Povestea teiului, La mijloc de codru, de exemplu, că, în realitate, codrul eminescian este o alegorie a cosmosului, spaţiu simbolic unde se reunesc principalele coordonate pe care avîntata imaginaţie romantică a organizat chipul pluriform al lumii : terestrul şi acvaticul (nu numai „izvorul” şi „rîul”, variante aşa-zicînd plauzibil-silvestre, dar şi marea !), vegetalul şi animalul, terestrul şi astralul (stelele, soarele, luna), toate reunite într-o figură a permanenţei, a stabilităţii universale a cărei pregnanţă este amplificată prin opoziţia instituită de puet cu derizoriul pasiunilor umane (Ce te legeni..,}.
De altminteri, o asemenea transfigurare gra-duală a „eroticii” şi „pastelului” nici nu mai trebuie să surprindă. Dacă într-o primă fază atenţia subiectului liric era captată mai mult de figura celei îndrăgite, de cadrul puternic erotizat de prezenţa acesteia, efectivă sau doar sperată, invocată optimist, după momentul plenitudinal (al cuplului), spaţiul iubirii se desubstanţializează progresiv. Regretul vechilor extaze face loc acum exultantei, după cum cîntecul de dragoste (invocaţie, exhortaţie, imn sau chiar romanţă în ton sentimental) cedează în faţa unei meditaţii tot mai grave, cu predispoziţie din ce în ce mai acuzat tragică, mergînd pînă la o nouă convocare a cosmicului dar de-această dată în registru funerar (Mai am mn singur dor). Plinătatea erosului dă înapoi în faţa senzaţiei de gol, natura în maximă eflorescentă a ajuns, semnificativ, într-o etapă autumnală, anticipînd ceva din decepţia bacoviană, declinul s-a substituit elanului, aşa cum intimitatea a fost înlocuită de singurătate (vezi textul omonim), trăirea intensă a prezentului de către retrăirea nostalgică a trecutului fericit, totul permanent semnificat prin analogii cosmice (La steaua, dar şi atîtea altele), într-un asemenea nou context afectiv, nimic mai firesc decît treptata „abstractificare” a discursului, i îndepărtarea lui de un sistem, „referenţial” concret-naturist, orientarea către categoriile „departe-lui”, ale transcendenţei, impersonalităţii etc., o dată ce fiinţa iubită însăşi e’acum departe, irevocabil pierdută. Codrul ca „machetă a lumii” îşi decantează şi rnai mult structura categorială. Ataşării erotice, patetismului, atmosferei celebratoare,, sărbătorii perpetue a sentimentului le succede o detaşare (esenţialmente hyperionică) cu consecinţe excepţionale în plan expresiv, tinzînd spre un vizionarism de spaţii ample pe care gîndul poetic şi le apropie cu acea magnificenţă ce a fost întotdeauna emblema marilor spirite. O dată cu interpretarea de acum a lui Gheorghe Cozorici avem tot temeiul să credem că ceva din esenţa acesteia ni se restituie.
CRISTIAN MORARU
Recenzii
Nu există recenzii până acum.