Descriere
Rîndurile dedicate simfoniilor lui Franz Schubert amintesc adesea un fragment dintr-o scrisoare datată 1824 : „…mi-am încercat puterile în lucrări instrumentale, am compus două cvartete și un octet și vreau să mai scriu încă un cvartet ; intenționez să-mi croiesc astfel drumul spre o mare simfonie.” Deci, autorul ce-și „încercase” deja puterile în opt partituri circum¬scrise genului simfoniei — partituri atestate de biografiile ce i-au fost consacrate — își pregătea drumul spre un opus monumental prin intermediul muzicii de cameră.
Întotdeauna numele lui Franz Schubert (1797—1828) apare în prim-plan atunci cînd se vorbește despre cei care au dat strălucire miniaturii romantice ; acest reprezentant al romantismului timpuriu (fiind, în fapt, contemporan cu Beethoven, 1770—1827), considerat de unii ca produs al Vienei din perioada Biedermeier, și-a dezvăluit rapid individualitatea creatoare in unele domenii componistice, excelînd în cel al lied-ului, afirmîndu-și-o însă mult mai tîrziu în cel al simfoniei. Modelele marilor precursori clasici se întrezăresc lesne în cele dinții simfonii schubertiene, dar efigia paginilor lui Joseph Haydn sau Wolfgang Amadeus Mozart și chiar amprenta primelor două lucrări de gen beethoveniene planează asupra unor lucrări ce mărturisesc de obicei siguranță și prospețime a expresiei, o înclinație spre sonorități luminoase, pline de farmecul spontaneității. Canta¬bilitatea liniilor melodice estompează unele pasaje considerate facile de către acei cercetători ce au recunoscut pe alocuri tipul de scriitură orchestrală ilustrat de Gioacchino Rossini — compozitor idolatrizat în Viena începutului de veac XIX.
Se pare că primele șase simfonii schubertiene au fost create cu intenția prezentării lor într-un cadru mai restrîns. Astfel, Simfonia nr. l în re major aparține anilor de studii la Stadtkonvikt, cînd Schubert a activat și ca violonist în orchestra școlii, familiarizîndu-se cu lucrările lui Haydn și Mozart, cu echilibrul clasic al arhitecturilor simfonice. Scris în septembrie-octombrie 1813 (dăruit — după unele surse — profesorului său Innozenz Lang și interpretat în cadrul școlar al instituției conduse de acesta), opusul adoptă tiparul clasic atît în planul formulării orchestrale, cît și în cel structural, atestînd temeinicia meșteșugului componistic al tînârului autor în vîrstă de șaisprezece ani. Schubert încearcă parcă să cuce¬rească o rigoare anume a construcției primei mișcări integrînd profilul solemn, fastuos al introducerii lente în contextul mișcării rapide, ca debut al reprizei formei de sonată. Prin caracterul liric contemplativ al temei secunde — evident înrudită cu una dintre ideile tematice din finalul Simfoniei „Eroica” de Beethoven — universul sonor al simfoniei amintește de lumea expresivă învăluită în discreție poetică, proprie multora dintre lied-urile aceluiași creator. Dacă verva și strălucirea definesc ultimele două mișcări, în Andante — cu suflul său de factură mozartiană — dialogul dintre corzi și instrumentele de suflat din lemn conturează ambianța acestui tablou sonor prin căldură și limpezime.
S-a afirmat că singura dintre primele simfonii ale lui Schubert care nu se înrudește îndeaproape cu divertismentele scrise în stilul secolului XVIII este cea de a patra ; denumită chiar de către autor „tragica”, Simfonia in do minor a fost terminată în aprilie 1816, dar prima sa audiție a avut loc abia în noiembrie 1849, într-un concert al societății muzicale Euterpe. Contrastînd cu cele trei partituri anterioare, începutul acestei lucrări degajă parcă o atmosferă de tristețe și resemnare, ce nu este însă menținută pentru mult timp. Tonalitatea do minor în care se deschid mișcările extreme ale simfoniei (și cît de diferit sună acest do minor la Schubert față de cel al Simfoniei a V-a a „destinului” semnată de Beethoven !) este părăsită în favoarea omonimei sale majore, ce se instalează cu hotărîre în final. Tragică este într7adevăr Introducerea (Adagio molto) prin întreaga sa desfășurare simfonică, atributul fiind subliniat și de cromatismul desenului melodic ; tema întii- a Allegroului atenuează acest caracter, imprimînd scriiturii tipice pentru cvartetul de coarde o sobrietate cu nuanțe austere. Ca și în alte pagini, tempo-ul lent oferă compozitorului spațiul sonor al vibrației interiorizate de profundă sensibilitate, reliefate de arcuirea delicată a traseelor tematice, ca și de armonia aerată, ce pune în lumină valențele de expresie ale compartimentelor orchestrale ce preiau, pe rînd, discursul. După peisajul senin al Andantelui, energia și robustețea părții a treia, Menuetto, cu pulsația sa egală a ritmului, se detașează cu vigoare, linia melodică mai unduitoare a Trioului, anticipînd tema întîi din Allegroul final.
While in his instrumental miniatures, and particu-larly in his lieder, Franz Schubert distinguished him-self from the onset as one of the leading representatives of early Romanticism, in his symphonies the composer was somehow shy of revealing his origi-nality. His first creations in this genre pertain to the classical model of Haydn’s and Mozart’s works and of the first two Beethovian symphonies, a model which asserts itself in the principles of the compositional architecture •— as well as in those of the orchestral structure — without however stressing the dialectics of these forms of symphonic construction, in the very spirit of this music.
In the First Symphony in D major (written in 1813, when Schubert was only 16) one can already notice a firm command of symphonic craftsmanship, as well as the clarity and luminosity of the sonic images. Written three years later, the Fourth Symphony in C minor reflecte an altogether different atmosphere also suggested by the title added by the composer: Tragic. The much more elaborate dialogue of the orchestral parts acquires here other expressive virtues, of-ten emphasizing the highly simple and discreet poetics proper to Schubert’s chamber pages.
Both symphonies recorded on this album are per-formed by the Symphony Orchestra of the Oradea Philharmonic directed by Ervin Acél, names that have won great prestige in Romanian musical life and scored fine successes on tours abroad. The conductor’s intense and efficient collaboration with this orchestral ensemble has materialized not only within the established repertoire of symphonic literature but also in interesting concerns with restoring to currency certain pages which time’s passage has relegated to oblivion. In this respect, out of the rich discography that testifies to Ervin Acél’s and the Oradea orchestra’s professionalism, we should mention the works by Michael Haydn and Karl Ditters von Dittersdorf — composers who were active in Oradea — lesser known morsels by Joseph Haydn etc.
ANCA IOANA ANDRIESCU
English version by Magda Morait
Recenzii
Nu există recenzii până acum.