Descriere

În creaţia simfonică a lui Franz Schubert ” cele două lucrări cuprinse în acest disc -simfoniile nr. 5 în Si bemol major şi nr. 8 „Neterminata” – ocupă un loc important.
Scrisă în toamna anului 1816 – deci înainte ca muzicianul să fi împlinit 20 de ani – şi exe¬cutată în acelaşi an la Viena cu prilejul unei reuniuni intime, Simfonia nr. 5 este bilanţul căutărilor de pînă atunci ale compozitorului. Ea încheie cercul simfoniilor „mozartiene” (prima, a doua şi a treia), detaşîndu-se în acelaşi timp şi de simfonia nr. 4. „Tragica”, în care se simt puternice rezonanţe ale creaţiei beethoveniene. Concepută pentru o formaţie orchestrală mică (grupa corzilor la care se adaugă un flaut, doi oboi, doi fagoţi şi doi corni), Simfonia nr. 5 „jucăuşă, însorită, transparentă. . . o poetizare a spiritului clasicismului timpuriu” (V. Konev), dezvăluie multe trăsături caracteristice stilului schubertian : alura inspirată şi cantabilă a te¬melor, unitatea arhitectonică a mişcărilor şi a ansamblului. . .
Prima parte – o mişcare vie (Allegro) -urmează schema clasică a sonatei. O scurtă introducere — redusă doar la patru măsuri — conduce către tema principală, alcătuită din două fraze distincte. Prima frază, o melodie vioaie, plină de graţie şi prospeţime, se aude, în „pianissimo”, întîi la viori, cu acompaniamen¬tul uşor al celorlalte coarde, apoi în dialog între viori şi flaut. Prin contrast, a doua frază a temei, atacată în „forte” de întreaga orchestră, aduce o notă de hotărîre, de dîrzenie, chiar de dramatism. Tema a doua este însă din nou senină, duioasă, zîmbitoare. Dezvoltarea, foarte strînsă, e construită pe un motiv al temei iniţiale. Iden¬tică cu expoziţia, dar în afara tonalităţii (la subdominantă)1, repriza conduce către o codă formată dintr-un şir de game şi arpegii pline de strălucire.
Partea a doua a simfoniei, nu prea lentă -Andante con moto – este scrisă în formă de lied. Tema iniţială (asemănătoare cu cea a Menuetului din Sonata în Si bemol major pentru vioară şi pian de Mozart) redă o atmosferă de intensă poezie. Ea se înlănţuie cu o altă temă, tulburată de fiorii îngrijorării.
Menuetul – partea a treia – are un carac¬ter bărbătesc, impunător. Păstrînd doar titulatura tradiţionalului dans, mişcarea se desfăşoară de fapt ca un Scherzo, a cărei parte mediană aduce cu melodia legănătoare, simplă şi duioasă, apelează din nou la factura liedului.
Ultima parte, foarte vie – Allegro vivace — încheie simfonia într-un climat senin. Inspiraţia melodică , schubertiană se desfăşoară aci, ca şi în prima parte, în cadrul formei de sonată. Cele două teme, înru¬dite prin caracterul lor zglobiu, jucăuş, sînt mai întîi expuse de viori şi apoi prelucrate – în dezvoltare – pe principiul imi¬taţiei, într-un ingenios dialog al instrumentelor grave cu cele acute. Reexpoziţia afirmă senti¬mentul de bucurie exuberantă, încheind simfonia în accente optimiste.
Simfonia nr. 8 în si minor (Neterminata) aparţine ultimei perioade creatoare. Scrisă în 1822 — an de profunde deziluzii, luminat doar de împăcarea compozitorului cu tatăl său, – ea se situează în rindul lucrărilor în care maturitatea gîndirii muzicale îşi găseşte o ex¬presie plină de măiestrie.
Partitura simfoniei in si minor, una dintre culmile creaţiei schubertiene, a zăcut 43 de ani printre manuscrisele lui Anselm Huttenbrenner. Prima sa audiţie – octombrie 1865, Viena – a constituit un eveniment muzical de o dublă semnificaţie : a dezvăluit o filă necunoscută din istoria simfonismului universal, aruncînd totodată o lumină nouă asupra geniului creator al lui Schubert.
Denumită impropriu „neterminata” (spre deo¬sebire de ciclul obişnuit format din patru părţi, ea este compusă numai din două), Simfonia nr. 8 se prezintă ca o operă perfect închegată, uni¬tară, total desăvîrşită şi de o incontestabilă măiestrie.
Partea l a simfoniei – Allegro moderato -se deschide cu o melodie sumbră, în unisonul grav al violoncelelor şi contrabaşilor, Pe fondul fremătător al viorilor apare apoi o melodie tristă, tînguitoare. Este tema întîi, cu o desfăşurare scurtă, curmată brusc de două acorduri. Tema a doua creează un puternic efect contrastant. Expusă de timbrul profund al violoncelelor, este o melodie de un deosebit farmec poetic, ale cărei intonaţii amintesc de liedul popular vienez. în dezvoltare – bazată pe tema de introducere şi pe acompaniamentul temei secundare -Schubert desfăşoară o admirabilă artă coloristică, mînuind cu o-mare şi incontestabilă măies¬trie timbrele aparatului orchestral (combinaţii noi şi bogate, un important rol atribuit suflăto¬rilor de lemn, utilizarea registrelor grave, uni¬sonul instrumentelor de coarde, efecte de pedală şi altele), întreaga mişcare se încheie în atmos¬fera sumbră, enunţată prin tema introductivă.
Partea a ll-a – Andante con moto -, construită pe două teme ample, este străbătută de aceeaşi meditaţie poetică, de aceeaşi tristeţe, în care lipsesc însă accentele dramatice, întîlnite în mişcarea anterioară. Muzica dobîndeşte un caracter mai luminos şi chiar unele nuanţe eroice. Melancolia apăsătoare a singurătăţii este înlocuită de o robustă contemplare lirică, în care mai stăruie doar pe alocuri amintirea deprimării trecute.
Valoarea prezentului disc este sporită de calitatea interpretării, în fruntea orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu” se află doi reprezentativi maeştri ai baghetei : S/r John Barbirolli – cunoscutul dirijor englez – şi George Georgescu.
în execuţia Simfoniei nr. 5 – a cărei înre¬gistrare a fost realizată din concert public în toamna anului 1961 cu prilejul manifestărilor celui de al doilea festival internaţional „George Enescu” – dirijorul oaspete face dovada unui excelent simţ al stilului, a unei concepţii intere¬sante şi a unor trăsături temperamentale în care sînt de subliniat dinamismul şi spontaneitatea.
Simfonia „neterminatâ” – înregistrată în 1963 – a găsit în George Georgescu un artist sen¬sibil, a cărui intensă trăire interioară a reuşit să-i cuprindă universul poetic şi să-i lege con¬tururile într-un tot armonios şi închegat.

Les deux œuvres réunies sur ce disque marquent des moments décisifs dans l’évolution du symphonisme schubertien. Écrite en 1816 – avant que le compositeur ait atteint sa 20-ème année -, la Symphonie No. 5 en Si bémol majeur représente le bilan de ses premières expériences dans ce domaine. Elle clôt le cycle des symphonies „mozartiennes”, préfigurant les traits caractéristiques du style de Schubert, l’allure inspirée et cantable des thèmes, l’unité architectonique des mouvements et de l’ensemble.
Par contre, la Symphonie No. 8 en si mineur (inachevée), appartient a sa dernière période de création. Composée en 1822 – année de profondes désillusions —, elle fait partie des œuvres dans lesquelles la maturité de sa pensée musicale trouve une expression prouvant que le génie créateur de Schubert a atteint les sommets de la maîtrise. Désignée d’un terme impropre comme „inachevée” (â cause qu’elle est composée seulement de deux mouvements), la Symphonie No. 8 est en réalité une œuvre parfaitement accomplie, qui produit une forte impression sur l’auditeur.
La valeur de ce disque est accrue par la haute qualité de l’interprétation. A la tête de la Philharmonie „Georges Enesco” de Bucarest se trouvent deux des grands maîtres contemporains de la baguette : S/r John Barbirolli et Georges Georgesco.
Dans l’exécution de la Symphonie No. 5 -dont l’enregistrement a été réalisé du concert public organise en automne 1961, dans le cadre du ll-ème Festival international „Georges Enesco” â Bucarest – Sir John Barbirolli prouve son remarquable sens du style et ses traits tempéramentaux caractéristiques, comprenant avant tout le dynamisme et le spontaneite.
La Symphonie No. 8 – enregistrée en 1963 — a trouve en Georges Georgesco (décédé en 1964) un artiste de haute sensibilité, dont l’intense combustion intérieure a fait ressortir les contours de l’univers poetique schubertien dans un ensemble harmonieux, domine par le charme spécifique du lied viennois.

Ana Frost