Descriere

George Gershwin s-a născut în 1898 la New York. Deosebit de dotat pentru muzică, cînta la 12 ani la pian. iar patru ani mai tîrziu reuşea să-şi publice deja primul cîntec Obţinînd un post de pianist corepetitor, a pătruns apoi în lumea teatrelor. A participat, scriind numere muzicale, la mai multe spectacole. Iar în 1919 a compus opereta La, La, Luciile, urmaţi de o serie de alte lucrări pentru scenă şi sala de concert. Cîţiva ani mal tîrziu, celebrul şef de orchestră Paul Whiteman, apreciindu-i talentul, l-a invitat să scrie o lucrare pentru formaţia sa de jazz simfonic. Rezultatul a fost « Rhapsody in blue » Scrisă în 1924, numai în zece zile’ lucrarea a stîrnit un entuziasm uriaş: Gershwin a devenit dintr-odată celebru in lumea întreagă.
Creaţia simfonică a lui Gershwin mai cuprinde Un american la Paris, Concertul de pian In fa, a doua Rapsodit şi Uvertura cuhano Cea mai populară lucrare a sa pentru scenă este opera Porgy şi Bess, a cărei premieră a avut loc în 1935. Opera a fost interpretată de cîntăreţi de culoare, întrucît muzica se bazează pe folclorul negru. Porgy şi Bess şi-a cucerit un loc de seamă în repertoriul liric contemporan, reprezentînd punctul culminant a< creaţiei iui Gershwin.

Începînd din 1935, compozitorul a trăit la Hollywood scriind muzică de film. A murit în 1937, la vîrsta de 39 de ani.

Rhapsody in blue este o fantezie pentru pian şl jazz simfonic. * * Lucrarea se sprijină pe mai multe teme principale, cărora compozitorul le adaugă, în dezvoltare, sitele de mai mică impor¬tanţă. Introducerea o face clarinetul, care, într-un « glissando » ascendent, de mare strălucire, expune prima temă cu caracter de semnal. Transformată, aceasta va reveni de~a lungul rapsodiei. fie la diferite instrumente soliste, fie în întreaga orchestră. Tema a doua are un aspect sacadat; apare apoi o temă nostalgică de blues, specifică folclorului negrilor, pentru ca o temă impu¬nătoare de coral să reprezinte mal tîrziu punctul culminativ al lucrării. Această temă este reluată de pian. intr-o cadenţă finală, care îmbracă un caracter de mare virtuozitate. Lucrarea se încheie prin readucerea temelor principale, în accente de o măreţie patetică Pianului ii este încredinţat un rol substanţial, fie în părţile solo, cînd expune în repetate rînduri temele lucrării, ţie cînd cîntă laolaltă cu orchestra. Motive sincopate de dans, ce au toate atributele caracteristice jazzului, conferă lucrării savoare şl originalitate.

Prima audiţie a Rapsodiei «in blue » a avut loc în februarie 1924 la Aeolian Hali din New-York sub conducerea lui Paul Whiteman, cu autorul !a pian. Succesul enorm nu s-a epuizat pînă 5n zilele noastre.
Concertul în Fa pentru pian şi orchestră a urmat după un an şi jumătate, fiind comandat şi introdus în repertoriul orches¬trei New-York Symphony de către dirijorul Walter Damrosch, cu Gershwin ca solist la pian. Aici, ca şi în lucrările simfonice următoare, compozitorul şi-a orchestrat personal materialul muzical. Este o încercare remarcabilă de înc?drare a elementelor ritmice şl melodice proprii muzicii de Jazz în forma tripartită a concertului clasic pentru un Instrument solist şi orchestră.

Prima parte, Allegro, debutează cu un motiv de timpane, care revine spre sfîrşitul lucrării. Apar apoi o seamă de idei melodice — unele lirice, cantabile, altele viguros ritmate — încredinţate, pe rînd, planului şl orchestrei, îmbinate şl contrapunctate cu o reală măestrie. După o scurtă cadenţă a planului, elementele de ordin ritmic ss ridică pe primul plan al discursului muzical. Acestea, cît şl cele melodice, sînt prezentate în chip variat, fără să vădească însă preocuparea pentru o dezvoltare riguroasă, avînd o înlănţuire rapsodică. O temă lirică aduce un contrast viu. La un moment dat, planul are rolul unui instrument de percuţie; el dialoghează spiritual cu întreaga formaţie, mişcarea încheindu-se, după o expu¬nere maestoasă în orchestră a temelor cantabile, cu o «coda» relativ scurtă.

Partea a doua, Andante con moto, debutează cu o expunere tematică a suflătorilor. Deosebit de seducător apare cîntul trom¬petei care, alternînd cu acela ai oboiului, creează o atmosferă poe¬tică. Pianul reia motivul expus de aceste instrumente, prezentîndu-l ritmic, pe un fond sonor sacadat, pregnant, al instrumen¬telor de coarde. Cadenţa ce urmează, a planului, este punctul de plecare al unei noi teme de largă respiraţie, deosebit de cantabilă, care are toate caracteristicile unul slow. O expun coardele şi oboiul. Sfîrşitul părţii a doua este concis, elementele melodice Iniţiale ale mişcării revenind la pian şl la instrumentele de suflat din lemn. Este într-un fel o reluare sintetică a acestui material muzical.

Finalul, Allegro agitata, este predominant ritmic. Ca formă se apropie întrucîtva de un rondo liber, în care refrenul exuberant apare din capul locului la orchestră, apoi la pian. Aici sînt de recu¬noscut diferite motive din părţile anterioare, ceea ce e de natură să confere lucrării organicitate şl chiar un caracter ciclic. Ritmica viguroasă se desfăşoară în «crescendo », către o mare Intensitate sonoră, la care participă toată orchestra. După un episod patetic, lucrarea se încheie în chip grandios, cu un mare «tuttl » orchestral.

J.V. PANDELESCU