Giuseppe Verdi ‎– Trubadurul (mapă 3 discuri + libret)

Disc Vinil » Giuseppe Verdi ‎– Trubadurul (mapă 3 discuri + libret)

GIUSEPPE VERDI TRUBADURUL

Giuseppe Verdi ‎– Trubadurul (mapă 3 discuri + libret)

Categorie (gen):
muzica clasica, opera
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1963
Cod casa de discuri:
ST-ECE 0574, 0575, 0576 si ECE 0120, 0121, 0122
Ţara:
Romania
Stare:
aproape nou, foarte buna
(vezi aici cum clasificam starea vinilurilor)

250 lei

3 în stoc

Descriere Produs

DRAMĂ LIRICĂ ÎN 4 ACTE (8 TABLOURI). LIBRETUL DE SALVADORE CAMMARANO ȘI LEONE EMMANUELE BARDARE DUPĂ PIESA LUI ANTONIO GARCIA GUTIERREZ.

Succesul premierei operei « II Trovatore» (19 ianuarie 1853 la teatrul Apollo din Roma), nu face decît să confirme faptul ca Ciuseppe Verdi întruchipa cele mai înalte aspirații morale si artistice ale poporului său. Muzici¬anul avea la acea dată 40 de ani și nu ajunsese nici la jumătatea drumului său creator. « Trubadurul» reprezenta deja, alături de «Traviata» și «Rigoletto», capătul unei epoci marcate de mari succese, in care stilul său muzical se închegase și se definise pe deplin, în prima perioadă a activității sale, Verdi abordase mai ales teme istorice i operele de tinerețe «Nabucodonosor» și «Lombarzii» purtau ecourile luptei de elibe¬rare a poporului italian, aflat pe atunci sub stăpinire habsburgică. Compozitorul își afir¬mase atît de puternic în aceste lucrări crezul său patriotic, incit în scurtă vreme corurile din « Nabucco» și «Lombarzii» se transformă în cîntece revoluționare. Melodia tonică și înaripată, simțul dramatic îl afirmă de la început pe Verdi ca pe un maestru al operei italiene. După ce în «Ernani», « Macbeth», «Luiza Miller» și alte lucrării inspirate din capodoperele unui V. Hugo, Skakespeare, Schiller, compozitorul căutase să realizeze pe un plan superior o cit mai strînsă unitate între formă și conținut, in ultimele opere ale acestei perioade începe să-și facă loc in creația lui Verdi o preocupare mai accentuată pentru tematica socială și psihologică Adincimea mijloacelor de portretizare, concentrarea expresiei, îl conduc treptat spre cele trei «drame ale inegalității sociale» (K Rigoletto», «Trubadurul», K Traviata»), care reprezintă cele mai desăvîrșite lucrărj de la sfîrșitul tinereții muzicale a lui Verdi. Temele abordate erau mult diferite: « Rigo¬letto»— o întruchipare muzicală a drame lui Hugo «Le roi s’amuse» — reprezintă un protest pasionat împotriva sfidării a tot ceea ce este uman de către aristocrație. « Traviata» — după «La dame aux camelias» de Alexandre Dumas-fiul — este drama femeii din lumea burgheză. Poate mai puțin închegată dramaturgie ca primele două, « Trubadurul» — libret de Salvadore Cammarano după drama lui Antonio Garda Guttierez — iți propunea o analiză vastă a lumii feudale, punînd în lumină cupiditatea, obscurantismul și cruzimea reprezentanților clasei dominante. Dincolo de elementul social comun acestor trei opere, ele se înrudesc însă și prin caracterul lor muzical. S-ar putea spune că ele reprezintă un adevărat punct de întretăiere dintre romantismul avîntat al primei perioade și intensitatea dramatică, sobrietatea mijloacelor, care îl vor caracteriza mai tîrziu, la apogeul geniului său.
Chiar dacă Verdi și-ar fi oprit evoluția muzicală la « Rigoletto» și « Trubadurul», el ar fi rămas fără îndoială in fruntea creației de opera italiană o vremii sale. Dar marele maestru a fost în permanență preocupat, neliniștit, dornic să-și desăvîrșească și să-și înnoiască mijloacele de expresie … La o virstă cînd mulți compozitori, după o rodnică activitate, își consideră drumul încheiat, Verdi descoperă creația wagneriană, care dă un nou impuls căutărilor sale. După o lungă tăcere, care îi făcea pe mulți să presupună că forțele creatoare ale lui Verdi sint epuizate, maestrul dă naștere celor mai mari capodopere ale sale — operele « Othello» și «Falstaff». Din perspectiva acestor creații de apogeu, « Trubadurul» și celelalte creații din jurul lui 1850 apar desigur mai sărace în sensuri filozofice, mai puțin adîncite sub raport dramatico-muzical. Dar este evident că tocmai din această perioadă și-a tras Verdi seva ultimelor capodopere.
Primirea entuziastă a « Trubadurului» de către public pînă în zilele noastre este strîns legată de conținutul acestei opere, de mesajul ei de idei. Cu mijloace libretistice citeodată naive, altădată prea încărcate sau prea supuse gustului vremii, « Trubadurul» rămine totuși o operă cu vădit caracter revoluționar, clădită pe un conflict puternic și curajos între un reprezentant tipic al feudalității (Contele de Luna) și un conducător popular (Manrico), — conflict în care se înfruntă două mentalități, doua concepții despre lume. \n această puternică ciocnire, care este reflectată în muzica întregei opere, Verdi aduce o singură undă lirica: personajul Leonorei. « Tinzînd prin temperamentul său spre antiteză—spune criticul muzical rus Serov—Verdi temperează deformarea energică a muzicii sale, aplecîndu-se cu duioșie asupra caracte¬relor delicate ale femeii».
Leonora, Manrico, Azucena, de Luna, eroi tipici ai operei romantice, sînt animați de sentimente mari, de pasiuni violente, de aspirații duse pînă la extrem. Dar această galerie ar fi incompletă dacă am uita de un alt per¬sonaj, căruia i se acordă pagini de rară frumusețe: poporul. Nu sîntem încă în epoca dramelor muzicale populare, create de Musorgski, dar de pe acum Verdi se afirmă ca un adînc cunoscător al sufletului popular, ca animator ol unor forțe ce depășesc destinul eroilor individuali.
l. HRISTEA

 

În «Trubadurul», ca şi în « Rigoletto», Verdi dă dovada unei dragoste pasionate pentru melodia elementară şi suverană, ce domină acompaniamentul docil al orchestrei. Compozitorul caută în acelaşi timp efectele teatrale puternice, contrastele dinamice, violente, exploziile de sentimente pasionate.
Partiţiunea «Trubadurului» e plină de pagini melodioase, care au devenit populare. Orchestra îşi păstrează încă un rol secundar, folosind mereu aceleaşi formule de acompaniament.
Din dorinţa de a pune în valoare cît mai mult virtuozitatea vocală, nepotrivirile de caracter dintre muzică şi text sînt destul de frecvente, în schimb, ansamblurile, scrise sub influenţa operelor lui Meyerbeer, sînt de mare efect, fiind tratate cu măiestrie şi cu multă ingeniozitate.
După o scurtă introducere, Ferrando povesteşte soldaţilor trista soartă a familiei de Luna, cu răpirea unuia dintre copiii bătrînului conte de către o ţigancă. Aceste cuplete în ritm de vals, cu inflexiuni din muzica ţigănească, trădează temperamentul tipic verdian.
În tabloul următor, cavatina Leonorei, «Domnea adîncă liniștea», oferă o frază muzicală pur italienească de o inspirație suavă, deși Allegro care urmează contrastează, prin ritmul său zglobiu și săltăreț, cu sensul dramatic al textului.
Din scurta Romanță a trubadurului, acompaniată de harpă, «Singur în lumea largă», se desprinde un sentiment de nostalgică melancolie. Terțetul ce termină primul act (Leonora, Manrico și Contele de Luna) e lipsit de un interes muzical deosebit: primii doi eroi cîntă aproape tot timpul în unison.
Tot în unison, deși nu lipsit de originalitate, e scris și Corul Țiganilor, cu care se deschide actul II. Urmează romantica arie (canzone) a Azucenei «Stride la Vampa» (Rugul se aprinde), scrisă în ritm de vals, şi apoi groaznica poveste a întîmplărilor de odinioară, care au condus la arderea pe rug a mamei sale (în măsura de 6/8). Aci se vede predilecţia deosebită a compo¬zitorului pentru ritmurile ternare.
La vestea că Leonora va intra în mănăstire, Manrico aleargă să-şi salveze iubita, ceea ce prilejuieşte o «stretta» (tot în 3/8), plină de accente pasionate:
În tabloul următor, aria contelui de Luna: «în privirea ei senină », una dintre paginile cele mai inspirate ale operei, e plină de nobleţe şi de lirism arzător. Aria e întreruptă de un mic ansamblu al oamenilor contelui, pagină de o originalitate netăgăduită.
Ansamblul final al acestui act—singura parte mai dezvoltată şi tratată în stilul concertant al genului — e realizat cu măiestria cunoscută a lui Verdi în tratarea polifonică a unui impozant aparat vocal şi instrumental. Frazele întretăiate ale Leonorei pot fi socotite ca un efect muzical aparţinînd pe de-a întregul stilului verdian. Aceste accente, întrerupte prin scurte pauze, exprimă minunat de bine bătăile inimii sub influenţa emoţiilor puternice ale bucuriei sau durerii. Compozitorul a folosit de altfel acest procedeu de mare efect şi în «Rigoletto», în duetul Gildei cu tatăl său, precum şi în celebrul cvartet.
Actul III ne aduce tabloul războinic al lagărului contelui de Luna. Soldaţii cîntă, iarăşi în unison, cîntecele lor războinice. Un trio (Azucena, Contele, Ferrando), de un interes mai redus, este urmat de duetul, prin care Manrico, închis împreună cu Leonora în fortăreaţa Castellor, mărturiseşte iubitei sale toată credinţa sa, după care, aflînd că mama sa a fost pusă în lanţuri de către contele de Luna, izbucneşte în accentele impetuoase ale faimoasei stretta « Di quella pira …» («Rugul ce-nalţă. ..»):
Această arie e piatra de încercare a tenorilor dramatici.
În actul IV inspiraţia compozitorului atinge punctul culminant. Aci găsim minunatul «Miserere». scena cea mai emoţionantă şi mai patetică din întreaga operă. Procedeul folosit de compozitor este totuşi dintre cele mai simple: un cor invizibil de călugări intonează, în lugubra tonalitate de La bemol major, un «Miserere», pe a cărui psalmodie se suprapune cantilena plîngătoare a Leonorei, care îşi aşteaptă deznă¬dăjduită iubitul la picioarele turnului, în care se află închis; apoi din ansamblu se desprinde motivul larg şi melancolic «Ah, niciodată moartea nu vrea să ia. . .»:
E glasul lui Manrico, ce-şi ia rămas bun de la viaţă, rugîndu-şi iubita să-i păstreze o amintire neştearsă. Sunetul funebru al clopotului sporeşte şi mai mult efectul dramatic al acestei scene, una dintre cele mai puternic realizate din întreg teatrul liric.
Mai reamintim duetul, prin care Leonora asigură pe conte că va ceda stăruinţelor sale, duet bine tratat din punct de vedere al stilului italian. Şi aci, Leonora, după ce înghite otrava salvatoare, intonează o arie, aproape de «coloratură», oarecum nepotrivită cu caracterul grav al situaţiei dramatice.
Cîntecul suav al Azucenei: « în munţii noştri ne vom întoarce», evocînd blîndele imagini ale vieţii de odinioară, e mişcător în simplitatea lui. Terţetul final din carceră (Leonora, Azucena, Manrico) e de asemenea una dintre paginile cele mai emoţionante ale partiţiunii.
ALFRED ALESSANDRESCU
(Extras din caietul program „Trubadurul” al Teatrului de opera si balet al R.S.R.)

Opinii

Nu există încă recenzii.

Be the first to review “Giuseppe Verdi ‎– Trubadurul (mapă 3 discuri + libret)”