Giuseppe Verdi – Aida (mapă 3 discuri + libret)

Disc Vinil » Giuseppe Verdi – Aida (mapă 3 discuri + libret)

GIUSEPPE VERDI AIDA

Giuseppe Verdi – Aida (mapă 3 discuri + libret)

Categorie (gen):
muzica clasica, opera
Orchestra(e):
Corul şi orchestra Operei de stat din Viena
Dirijor:
LOVEO VON MATAČIČ
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1986
Cod casa de discuri:
ELE 02966 / 02967 / 02968
Ţara:
Romania
Producător(i):
Licență MELODRAM — Italia
Muzica (aranjamente):
înregistrarea spectacolului din 3 iunie 1963

250 lei

2 în stoc

Descriere Produs

În 1867, Giuseppe Verdi — în vîrstă de 54 de -ani — era considerat nu numai ca marea glorie a operei italiene, ci şi ca un veritabil erou. naţional. Dăduse la iveală 25 de opere cu o frecvenţă cvasi-anuală — uneori chiar două pe an —, printre care Nabucco, Emani, Macbeth, Rigoletto, Trubadurul, Traviata, Vecerniile sici­liene, Sitnpn Boccanegra, Bal mascat, Forţa des­tinului şi — în 1867 — Don Carlos, opere care se reprezentau, în majoritate, pe toate marile scene lirice ale lumii. Obişnuit să aibă în permanenţă o nouă operă pe şantier, Verdi a apelat, între alţii, la directorul Operei Comice din Paris, scriitorul Camille du Locle — cu care colaborase recent la redactarea libretului pentru Don Carlos —, solicitîndu-i sugestii în vederea alegerii unui nou libret, inspirat din literatura franceză. Treptat, în decursul anilor 1868 şi 1869, Verdi a primit pe această cale propuneri legate de piese de Moliere (Tartuffe), Alexandre Dumas-tatăl (La Tour de Nesle), Meilhac şi Halevy (Froufrou), Dinaux şi Lemoine (L’Abbaye Castro) etc. dar le-a respins pe toate, ca necorespunzînd intenţiilor sale. Abia cînd Du Locle i-a trimis un subiect pe patru pagini cu o poveste din anti­chitatea egipteană, i s-a părut că se conturează perspectiva unui interesant libret de operă. „De unde provine povestea aceasta ?” 1-a întrebat Verdi pe corespondentul său, adăugind : „Autorul ei vădeşte un remarcabil simţ teatral”. Răspunsul a sosit prompt : de fapt, povestea con­stituia un rezumat, efectuat de Du Locle după o nuvelă a savantului egiptolog francez Auguste Mariette, primul director al muzeului din Cairo, distins cu titlul egiptean de bey (de unde numele de Mariette-Bey, cu care apare în publicaţiile epocii). Dedicată Khedivului Ismail Paşa cu su­gestia concretă de a servi ca subiect pentru li­bretul unei viitoare opere destinată reprezentării cu ocazia inaugurării Canalului de Suez, nuvela lui Mariette-Bey, inspirată dintr-o veche legendă egipteană, i-a fost înmînată lui Du Locle — cu prilejul călătoriei acestuia în Egipt, în primăvara anului 1869 — cu rugămintea de a încerca să intereseze pentru acest subiect pe unul din marii compozitori de operă ai vremii, Verdi, Wagner sau Gounod. Numai că în momentul în care Verdi confirma, în mai 1870, acordul său cu compunerea unei opere cu acest subiect, Canalul de Suez fusese inaugurat (la 16 noiembrie 1869). Rămînea, totuşi, dorinţa egiptenilor ca premiera mondială a noii lucrări verdiene să aibă loc în ianuarie 1871 la Opera din Cairo, inaugurată la rîndul ei în anul 1869, cu două săptămîni înainte de darea în folosinţă a Canalului, cu o altă lucrare a lui Verdi (Rigoletto). Confirmînd asentimentiil său cu această dorinţă, Verdi preciza însă că intenţia sa este de a compune o operă italiană, ceea ce presupunea realizarea unui libret original italian în versuri, în consecinţă, Camille du Locle începu să lucreze în locuinţa lui Verdi de la Sânt’Agata la definitivarea libretului în limba franceză, după care compozitorul îl solicită pe Antonio Ghislanzoni (1824—1893) — cîntâreţ de operă, editor al revistei Gazetta musicale din Milano şi autor a 60 de librete, cu care mai co­laborase anterior la definitivarea libretului pen­tru Forţa destinului — să conceapă forma ita­liană versificată, început în iulie 1870, lucrul poetului şi al compozitorului se desfăşură paralel pe durata a numai patru luni, astfel încît noua operă Aida era încheiată în luna noiembrie din acelaşi an, iar premiera mondială putea să aibă loc la data fixată pe scena Operei din Cairo, urmată cu două săptămîni mai tîrziu de premiera italiană la „Scala” din Milano. Deco­rurile şi costumele — realizate la Paris după schiţele lui Mariette-Bey — erau şi ele gata, cînd evoluţia finală a războiului franco-german (asediul Parisului) determină amînarea ambelor premiere, în cele din urmă, Aida a fost repre­zentată, cu un succes răsunător, la Cairo la 24 decembrie 1871, sub bagheta cunoscutului dirijor şi virtuoz contrabasist Giovanni Botte-silni ; a urmat premiera de la Milano, la 8 fe­bruarie 1872, în regia personală a lui Verdi, cu Franco Faccio la pupitru şi soprana Teresa Stolz în rolul titular, spectacolul constituind un veritabil triumf pentru Verdi, rechemat în final de 32 de ori la rampă.

 

Colaborarea activă a lui Verdi cu autorii li­bretelor constituie o trăsătură caracteristică a metodei sale creatoare, dar parcă niciodată ca la Aida ea nu a îmbrăcat asemenea dimensiuni. După studii amănunţite ale istoriei şi geografiei Egiptului antic, după vizitarea Muzeului egip­tean din Florenţa, Verdi îşi formă o concepţie precisă asupra acţiunii, a caracterelor personajelor, astfel încît i-a putut da lui Ghislanzoni indicaţii amănunţite asupra intenţiilor sale. în plus, în tot timpul lucrului la definitivarea libretului, Verdi s-a aflat în corespondenţă cu Mariette, cerîndu-i consultaţii pe cele mai diverse probleme. Implicarea lui Verdi în textul libretului a mers atît de departe, încît îi sugera lui Ghislanzoni redactarea unor versuri, ba chiar unele din aceste versuri verdiene au rămas în forma definitivă a libretului (printtre care duetul final Aida-Radames „O terra, addio” !”).

 

Atracţia lui Verdi pentru un subiect din lumea orientului corespundea de altfel uneia din con­cepţiile definitorii ale curentului romantic al epocii, sesizabilă încă din creaţiile pionierilor literaturii romantice germane de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (Novalis, Wackenroder, Tieck), continuată la începutul secolului al XlX-lea de englezii Byron şi Shelley, apoi de francezii Chateaubriand, Lamartine, Gautier, Flaubert etc. care căutau cu toţii în orientul fabulos o ambianţă idealizată, ca refugiu în faţa vicisitudinilor realităţii imediate. Unele din creaţiile lor, mai ales cele elaborate în perioada apropiată de aceea a compunerii Aidei — de pildă Romanul unei mumii de Gautier, Sa-lammbo de Flaubert sau tabloul Odaliscă la Alger de Renoir — au fost în mod cert cunoscute şi asimilate de Verdi, influenţîndu-1 ia alegerea temei noii sale opere dintre diversele propuneri ale lui Camille du Locle.

 

Pornind de la compunerea muzicii pentru Aida, Verdi a fost de la bun început hotărît să nu cedeze tentaţiei de a „orientaliza” partitura, de a-i adăuga cît mai multă „culoare locală”. Aida a fost concepută de Verdi ca o operă ita­liană, chiar dacă acţiunea se petrece în Egiptul antic. S-a făcut, pe bună dreptate, comparaţia între modul genial în care Shakespeare a evocat, de la Londra, atmosfera unor oraşe italiene ca Verona sau Veneţia şi extraordinara acuitate cu care Verdi a conceput ambianţa de inefabilă poezie din tabloul de pe malul Nilului, găsind — pare-se — inspiraţia după o plimbare nocturnă pe malul lacului din parcul de la Sânt’ Agata ! Fapt este că drama din Aida fiind în fond etern umană şi ca atare posibilă de imagi­nat în orice loc geografic şi în orice epocă —• împrejurare demonstrată de numeroasele înscenări moderne ale Aidei fără nici o localizare în timp şi spaţiu —, muzica este la rîndul ei chemată să sublinieze în primul rînd adevărul etern uman al dramei. Chiar dacă Verdi a pre­sărat, ici-colo, unele „orientalisme” (rugăciu­nea Marii preotese la consacrarea lui Radames din tabloul II al actului I sau cîntul psalmodiat al preoţilor în scena judecăţii din actul III), ele nu schimbă caracterul general al muzicii operei, care rămîne o demonstraţie elocventă a geniului verdian în redarea unor sentimente şî pasiuni profund omeneşti cu o infinită paletă de nuanţe dinamice.

 

Acţiunea  operei   începe cu desemnarea tînărului Radames în calitate de comandant al oştilor egiptene chemate să înfrunte atacul înarmat al vecinilor etiopieni, conduşi de regele lor

Amonasro. înainte de a pleca la luptă, aflăm că Radames o iubeşte pe Aida — o tînără etiopiana ţinută în robie la curtea faraonului egiptean, despre care nimeni nu ştia că este fiica lui Amonasro .—, ceea ce provoacă gelozia fiicei faraonului, Amneris, îndrăgostită şi ea de Ra­dames. Lupta între cele două armate se încheie cu victoria egiptenilor, printre prizonierii etio­pieni aflîndu-se şi regele Amonasro, care-i cere fiicei sale să afle de la Radames drumul pe care vor merge în continuare trupele egiptene. Ne-ştiind că Aida este fiica lui Amonasro, Radames îi divulgă acest secret militar. Convorbirea lor fiind surprinsă de Amneris şi de marele preot Ramfis, Radames este trimis în judecata preoţilor pentru înaltă trădare. Condamnat la moarte prin zidire de viu într-o criptă subterană a templului lui Vulcan, el constată, după executarea sentinţei, că Aida s-a strecurat înaintea lui în criptă pentru a muri alături de iubitul ei.

 

Răsunetul internaţional al succesului repurtat de opera Aida la Cairo şi Milano în 1872 s-a răspîndit asemănător unei reacţii în lanţ ; marile teatre lirice ale lumii au programat noua creaţie verdiană unul după altul, în 1873 ea a avut pre­miera la New York şi Buenos Aires, în 1874 la Berlin, Viena, Madrid, în 1875 la Petiersburg, Varşovia, Praga, Budapesta, în 1876 la Paris, Londra, Rio de Janeiro etc., în timp ce la „Scala” din Milano Aida devenea o permanenţă a repertoriului, cunoscând noi distribuţii în 1873, 1878, 1879, 1884, 1886 etc., mereu sub bagheta lui Franco Faccio, dar cu participarea unora din marile personalităţi ale artei vocale a epocii, sopranele Adelina Patti şi Josefina de Reszke, tenorul Francesco Tamagno etc.

 

Dacă Verdi avea toate motivele să fie satisfăcuţi de imensul succes de public al Aidei, în schimb unele din comentariile criticii îl iritau, mai ales acelea care nu vedeau în limbajul muzi­cal reînnoit al Maestrului rezultatul’ căutărilor sale creatoare, ci urmele influenţei lui Wagner. Apreciind la justa ei valoare drama muzicală wagneriană, Verdi susţinea însă că ea derivă firesc din evoluţia muzicii germane, „de la Bach la Wagner”, în timp ce muzica italiană, care-şi trage originile de la Palestrina şi Mar-cello, nu poate să renunţe la formele tradiţio­nale, la cîntarea „arioso”. Adevărul este că Verdi aduce în Aida elemente noi în discursul său muzical, găsim aici o artă a fugii şi a contra­punctului, o ingeniozitate în combinarea tim­brelor instrumentale, o originalitate în dezvol­tările armonice, care sînt specific verdiene, ne-avînd nimic comun cu reforma lui Wagner.

 

Există în Aida o evoluţie firească a scrisului mu­zical al luTVerdi, pe care o întîlnim prefigurată în compoziţia sa anterioară, Don Carlos. Pe de altă parte, tematica muzicală a Aidei poartă pecetea inconfundabilă a belcanto-ului italian, în asemenea pagini cum sînt aria lui Radames din actul I Se quel guerrier io fossi / Celeste Aida, ariile Aidei Bitorna vincitor din actul I şi Qui Radames verrâ / O cieli azzurri din actul III (arie adăugată după premiera de la Cairo, spe­cial pentru soprana Teresa Stolz la premiera de la „Scala”) sau duetul Radames-Aida din actul IV O’ terra, addio. înalta măiestrie de orches­trator a lui Verdi se manifestă mai cu seamă în tabloul II al actului II, aşa-numitul „tablou al triumfului”, în care armatele egiptene victori-oiase defilează în faţa faraonului şi a curţii. Modul în care sînt conduse masele instrumen­tale în expunerea unor teme contrastante, care se reunesc într-o apoteoză finală grandioasa, masivul cor introductiv Gloria aii’ Egitto (pe care Khedivul se gîndea la un moment dat să-1 declare imn naţional al Egiptului), impresionantul marş pentru care Verdi a cerut prezenţa pe scenă a unei fanfare alcătuită din opt trompete special reconstruite după vechi desene de epocă egiptene (cu o lungime de aproximativ 1,5 metri si acordate patru în Ia bemol şi patru în si pentru efectul unor bruşte modulaţii), — toate acestea au produs de la premieră o impresie extraordinară şi continuă să producă aceeaşi im­presie pînă astăzi. Nu întîmplător, statisticile indică Aida ca cea mai des reprezentată operă din lume.

 

Din primii ani ai secolului XX, spectacolele Aida ale „Scalei” din Milano au continuat să fie programate cu regularitate, intervalele în­tre două premiere sau două schimbări substan­ţiale de distribuţie fiind de cel mult 4—5 ani. în această perioadă au dirijat Aida din fosa teatrului milanez maeştri ca Arturo Toscanini, Tullio Serafin, Gino Marinuzzi, Gabriele Santini, Victor de Sabata, Ettore Panizza, Antonino Votto, Nino Sanzogno, Gianandrea Gavazzeni, mai recent Claudio Abfoado, în timp ce în rolul Aidei apăreau succesiv sopranele Gina Cigna, Măria Caniglia, Renata Tebaldi, Măria Caii as, Antonietta Stella, Birgit Nilsson, Leontyne Price, Gabriella Tucci, Katia Ricciarelli, Jessye Norman, în Amneris mezzo^sopranele Ebe Stig-nani, Cloe Elmo, Fedora Bărbieri, Fiorenza Cos-sotto, Giulietta Simionato, Elena Obrazţova, în Radames tenorii Aureliano Fertile, Giacomo Lauri-Volpi, Benjamino Gigli, Mărio del Mo­naco, Giuseppe di Stefano, ICarlo Bergonzi, Placido Domingo, Luciano Pavarotti, în Amo-inasro Ţbaritonii Giangiacomo Guelfi, Corneli MacNeil, Aldo Protti, Piero Cappuccilli, Leo Nucci, în Ramfis başii Cesare Siepi, Nicola Zac-caria, Nicolai Ghiaurov etc. — adică floarea artei dirijorale şi vocale italiene a secolului XX, completată cu oaspeţi din alte ţări, inclusiv de peste Ocean.

 

Începînd din anul 1913, festivalul estival de la Arenele din Verona prezintă aproape anual spectacole în aer liber cu Aida, valorificînd imensul spaţiu scenic aflat la dispoziţie pentru plantarea unor decoruri monumentale, iar în tabloul triumfului pentru aducerea în scenă, uneori, a unor autentici elefanţi. La „Scala”, regizorul Franco Zeffirelli a adus, la premiera din 1963, un şir de cai în tabloul triumfului pentru a întări impresia de măreţie a defilării cu 380 de figuranţi şi 70 de dansatori. Să mai amintim şi de filmul Aida al regizorului Cle­mente Fracassi, în care eroina titulară era încarnată de actriţa Sophia Loren, dar cînta cu glasul Renatei Tebaldi.

 

Discografia actuală a operei Aida include 11 versiuni disponibile pe piaţa mondială, dintre care doar două realizate cu orchestra de la „Scala” din Milano, una dirijată de Tullio Serafin, solişti Măria Callas, Fedora Bărbieri, Ri-chard Tucker, Carlo Tagliabue, alta dirijată de Claudio Abbado, în distribuţie Katia Ricciarelii, Elena Obrazţova, Placido Domingo, Leo Nucci, Nicolai Ghiaurov. Opera din Roma este, la rîndul ei, prezentă cu trei versiuni, prima avîndu-1 la pupitru pe Ionel Perlea, iar ca solişti pe Zinka Milanov, Fedora Bărbieri, Jussi Bjoerling, Leonard Warren, Boris Christoff, a doua pe Georg Soiţi, cu Leontyne Price, Rita Gorr, Gior-gio Tozzi, Robert Merrill, Jon Vickers, iară treia, cuprinzînd doar selecţiuni, pe Zubin Mehta, cu Birgit Nilsson, Grace Bumbry, Franco Corelli, Mărio Sereni şi Piero de Palma. Filarmonica din Viena figurează cu două versiuni, ambele dirijate de Herbert von Karajan, dar cu distribuţii diferite, într-una puţind fi ascultaţi Mirella Freni, Agnes Baltsa, Jose Carreras, Piero Cap­puccilli şi Ruggero Raimondi, iar într-alta Renata Tebaldi, Giulietta Simionato, Carlo Bergonzi, Corneli MacNeil şi Fernando Corena. Mai există o versiune cu orchestra New Philharmonia din Londra dirijată de Riccardo Muţi, cu Mont-serrat Caballe, Fiorenza Cossotto, Placido Domingo, Piero Cappuccilli, Nicolai Ghiaurov, o alta cu orchestra London Symphony condusă de Erich Kleiber, cu Leontyne Price, Grace Bumbry, Placido Domingo, Sherrill Milnes, Ruggero Raimondi, Hans Sotin, o versiune istorică reali­zată de Arturo Toscanini la pupitrul orchestrei N.B.C. din New York, cu Herva Nelli, Eva Gus-tavson, Richard Tucker, Giuseppe Valdengo, şi una a Capelei de Stat din Dresda, cu Giuseppe Patane la pupitru, în care Radames este inter­pretat de Ludovic Spiess, avînd ca partenere pe Anneliese Rothenberger şi Brigitte Fassbaen-der.

 

Tuturor acestora li se adaugă, odată cu apari­ţia discurilor din acest album, o a douăsprezecea versiune, bazată pe o înregistrare „live”, din spectacolul Operei de Stat din Viena prezentat în seara zilei de 3 iunie 1963. Vom reîntîlni în distribuţie două nume menţionate mai sus în înregistrări speciale din studio, nume aparţinînd unor cîntăreţe unanim considerate ca cele mai desăvîrşite interprete contemporane ale rolu­rilor feminine ale operei, Aida şi Amneris. Ele sînt soprana Leontyne Price şi mezzo-soprana Giulietta Simionato.

 

Leontyne Price s-a născut în 1927 la •l-1 statul Mississippi din S.U.A. A   Laurel în Mississippi din S.U.A. A studiat la Şcoala de muzică „Juilliard” din New York şi a debutat pe scenă într-o producţie studenţească în rolul de soprană dramatică de coloratură al Alicei Ford din ‘Falstaf f. După un prim mare succes internaţional în 1952 cu un turneu al operei Porgy and Bess de Gershwin, ea a fost cea dintîi cîntăreaţă de culoare care a inter­pretat rolul titular din Tosca într-o emisiune de Televiziune difuzată pe toată întinderea Sta­telor Unite. Pătrunderea în elita stelelor artei li­rice a urmat în 1958, cînd Herbert von Karajan a invitat-o să debuteze la Opera de Stat din Viena în Aida. Cînd a apărut pentru prima oară la „Metropolitan Opera” din New York în 1961 în rolul Leonora din Trubadurul, era lansată ca una din marile cîntăreţe ale lumii. A fost atunci aclamată timp de 42 de minute ! Au urmat apa­riţii în Pamina din Flautul fermecat, Fiordiligi din Cosi fân tutte, Donna Anna din Don Gio-vaiini, Contesa din Nunta lui Figaro, Elvira din Ernani, Leonora din Forţa destinului, Amelia din Bal mascat, Desdemona din Otello, Cio-Cio-San din Madama Butterfly, etc. la „Covent Gar-den” din Londra, „Scala” din Milano, Opera din Chicago, festivalul de la Salzburg etc. şi o impozantă discografie de opere integrale şi recitaluri. Considerată o prima donna assoluta, Leontyne Price s-a hotărât ca la vîrsta de 58 de ani şi la împlinirea a 24 de ani după debutul ei la „Metropolitan Opera”, să se retragă în seara de 3 ianuarie 1985 din viaţa scenică, alegînd drept spectacol de adio Aida. în faţa unei săli tixite şi a milioane de telespectatori care urmă­reau transmisia în direct a reprezentaţiei, Leon­tyne Price a cucerit pentru ultima oară sufra­giile entuziaste ale ascultătorilor, impresionaţi de claritatea cristalină a fiecărei note, de dicţiunea impecabilă în limba italiană, de forţa de convingere şi căldura interpretării care au de­finit întotdeauna arta incomparabilă a celei mai strălucite Aide contemporane. Cu atît mai degrabă sînt favorizaţi ascultătorii acestei înregistrări datînd din 1963, cînd Leontyne Price avea 36 de ani. aflîndu-se la doi ani după debu­tul ei triumfal de la ,,Metropolitan Opera”, în plină vigoare a tinereţii sale.

 

Giulietta Simionato s-a născut la Forli, în Italia, în 1910. A studiat la Rovigo, după care a obţinut în perioada anilor 1933—1938 roluri mici la Florenţa şi Padova. A debutat în 1939 la „Scala” din Milano în rolul Beppe din Amico Fritz de Mascagni. A fost începutul colaborării ei cu vestita scenă lirică italiană, continuată de-a lungul întregii sale cariere. Treptat, repertoriul ei a luat proporţii impozante, ajungînd să includă marile roluri de mezzo-soprană din Aida (Amneris), Trubadurul (Azucena), Forţa desti­nului (Preziosilla), Falstaff (Doamna Quickly), Cosi fân tutte (Dorabella), rolurile titulare din Carmen, Orfeu şi Mignon, dar şi roluri specifice de mezzo-coloratură din opere de Rossini (Ro-sina din Bărbierul din Sevilla), Donizetti (rolul titular din Anna Bolena) şi Bellini (Adalgisa din Norma, Romeo din I Capuleti ed i Montecchi), care implică o mare agilitate vocală şi un timbru cald caracteristic în registrul grav, precum şi roluri de soprană dramatică în opere de Meyer-beer (Valentine din Hughenoţii) şi Mascagni (Santuzza din Cavalleria rusticana), în total peste 60 de roluri. Prezenţă scenică încîntătoare, Giulietta Simionato se afla în 1963, la data înregistrării de faţă, la apogeul carierei sale.

 

Dintre deţinătorii rolurilor masculine în această distribuţie a Aidei, interpretul lui Radames a putut fi ascultat şi de publicul Operei Române din Bucureşti în noiembrie 1960, cînd tenorul bulgar Dimiter Uzunov — căci despre el este vorba — a apărut în rolul titular din Otello şi în Canio din Paiaţe (în ambele spectacole, parteneră, în Desdemona şi Nedda, i-a fost soţia sa, soprana Katia Gheorghieva), şi apoi din nou în Otello, în septembrie 1961, la a Il-a ediţie a Festivalului internaţional „George Enescu”. Absolvent în 1951 al Conservatorului din Sofia, cu un stagiu de un an, în 1953, la „Bolşoi Teatr” din Moscova, Dimiter Uzunov a participat în 1954 — alături de colegul său, basul Nicolai Ghiaurov — la concursul internaţional de canto de la Paris, cei doi cîntăreţi întorcîndu-se acasă cu primele două premii. Au urmat turnee în Iugoslavia, Cehoslovacia, R. D. Germană, Fin­landa, Belgia. Franţa, participarea la spectacole cu Aida şi Carmen la „Bolşoi Teatr”, apoi în stagiunile 1958/1959 şi 19597 1960 22 de spectacole sub bagheta lui Dmitri Mitropoulos la „Metropolitan Opera” din New York cu Otello, Aida, Carmen, Paiaţe, alături de Zinka Milanov, Ce-sare Siepi, Leonard Warren, iar în 1960 9 Carmen şi Boris Godunov (rolul Dmitri) la „Scala” din Milano, 8 Otello, Carmen, Tosca şi Paiaţe, dirijate de Lovro voii Matacic şi din nou Otello, dar dirijat de Herbert von Karajan la Opera de Stat din Viena, 4 Otello la „Covent Garden” din Londra şi 5 Otello la Veneţia, în curtea fostului palat al dogilor, dirijate de Nino Sanzogno. Din amintirile personale ale spectacolelor susţinute de Dimiter Uzunov la Bucureşti, pot să atest că deşi tenorul bulgar poseda o voce puternică, de mare strălucire în registrul acut, el nu căuta să impresioneze prin efecte facile, exterioare, soli-citîndu-şi remarcabilele posibilităţi vocale numai pe măsura cerinţelor strict muzicale. Cîntăreţ de operă complet, întrunind deopotrivă re­marcabile virtuţi vocale şi actoriceşti, Dimiter Uzunov a dovedit că ştie să subordoneze elementele artei sale scopului unic al portretizării personajului interpretat, în strictă conformitate cu datele partiturii şi ale libretului.

 

Interpretul rolului Amonasro, baritonul italian Ettore Bastianini, s-a născut la Siena în 1922. A debutat în 1945 ca bas la Ravenna în rolul Colline din Boema, dar s-a reprofilat cu-rînd ca bariton, cucerind publicul internaţional de timpuriu, la nici 30 de ani, odată cu debutul său în 1951 la „Metropolitan Opera” din New York îiftJermont din Traviata. Au urmat în 1962, unul după altul, debuturile la „Covent Garden” din Londra, „Scala” din Milano şi festivalul de la Salzburg. Principalele sale roluri — în majoritate fixate şi în înregistrări disco-grafice — sînt Contele de Luna din Trubadurul, Reiiato din Bal mascat, Don Carlo di Vargas din Forţa destinului, rolul titular din Rigoîetto, Gerard din Andrea Chenier, Alfio din Cavalleria rusticana, Marcello din Boema şi — desigur — Amonasro din Aida. Deşi prin excelenţă inter­pret de opere italiene, mai ales verdiene, Ettore Bastianini a abordat şi roluri de bariton din creaţia altor compozitori’, unul din marile sale succese fiind obţinut în 1953 cu ocazia creării rolului prinţului Andrei din Război şi pace de Prokofiev la premiera acestei opere la Florenţa.

 

Dirijorul Lovro von Matacic, cane semnează conducerea spectacolului înregistrat în acest album, s-a născut în 1899 la Susak în Iugoslavia. După studii muzicale la Viena — timp în care a fost şi membru .al corului de copii „Wiener Săngerknaben” — a debutat ca dirijor în 1919, la 20 de ani, la Koln, obţinînd apoi angajamente în Iugoslavia, la Zagreb şi Ljubljana. Treptat Lovro von Matacic s-a impus atenţiei publicului atît în repertoriul simfonic, cît şi de operă, fiind numit în 1938 director al Operei din Belgrad, în anii următori, el a îmbinat obligaţiile acestei funcţii cu o carieră de şef de orchestră oaspete în diferite ţări, ajungînd să dirijeze în noiembrie 1942 şi Filarmonica din Bucureşti, într-un program care a cuprins — în afara uzualei lucrări concertante — un Concerto grosso de Benedetto Marcello şi Simfonia a Vll-a de Bruckner. După cel de a-1 doilea război mondial, cariera sa internaţională a luat proporţii, a fost între 1956 şi 1958 director general muzical al Operei din Dresda, a început să dirijeze cu începere din 1958 spectacole la Opera de Stat din Viena şi la „Scala” din Milano, în 1959 la Opera din Chi­cago, iar în 1961 a devenit director general muzical la Frankfurt/Main ca succesor al lui Georg Soiţi. Discografia sa include, între altele, înregistrării cu orchestra „Philharmonia” din Londra (Văduva veselă cu Elisabeth Schwarzkopf şi Eberhard Wăchter), cu „Scala” din Milano (Fata din Far-West cu Birgit Nilsson), cu orchestra Operei din Monte Carlo (Concertele de pian de Grieg şi Schumann, solist Sviatoslav Richter) şi cu Filarmonica Cehă (Simfonia a III-a de Beethoven).

EDGAR ELIAN

 

Leontyne Pirce was born at Laurel, Mississippi, USA, in 1927. She attended the Juilliard School of Music in New York and made her stage debut in the dramatic coloratura soprano role of Alice Ford in a student production of Falstaff. After scoring her first great interna­tional success in 1952, touring Gershwin’s opera Porgy and Bess, she became America’s first black singer to appear in the title part of La Tosca in a nationwide telecast. She definitely joined the opera stars’ elite in 1958 when Herbert von Karajan invited her to debut in Aida at the Vienna Staatsoper. When she sang for the first time at the New York Metropolitan Opera in 1961 as Leonora in II tro,vatore, she had already established a reputation as one of the world’s greatest artists. The standing ovation she received on that occasion lasted a full 42 minutes ! There followed appearances in the roles of Pamina (The Magic Flute), Fiordiligi (Cosi fan tutte), Donna Anna (Don Giovanni), the Countess (The Marriage of Figaro), Elvira (Ernani), Leonora (La forza del destino), Amelia (Un ballo in maschera), Desdemona (Otello), Cio-Cio-San (Madama Butterfly) a.o. at London’s Covent Garden, La Scala in Milan, the Chicago Opera, the Salzburg Festival etc., as well as an imposing list of recordings of com­plete operas and recitals. Leontyne Price, regarded as a prima donna assoluta, decided to retire from the stage at the age of 58, and 24 years after her Metropolitan Opera debut ; she chose Aida for her farewell show, which took place on January 3, 1985. Singing before a packed house and millions of televiewers watching the live coverage of the show, Leontyne Price won for the last time the enthusiastic acclaim of the audience, who were impressed by the crystal clarity of each note, impeccable Italian diction, force of conviction and warmth of interpretation that had always defined the incomparable craft of the most brilliant contemporary Aida. So much the more privileged are the listeners of this recording dating back to 1963 when Leontyne Price, then 36, was at the height of youthful vigour, two years after her Metropolitan Opera triumph.

Giulietta Simionato was born at Forli, Italy, in 1910. She was educated at Rovigo, after which, between 1933 and 1938, she landed mi­nor parts in Florence and Padua. She made her debut at La Scala in Milan in 1939, as Beppe in Mascagni’s L’amico Fritz. That was the be­ginning of her life-long association with the famous Italian lyric theatre. Her repertoire gradually grew to imposing dimensions, as it came to include the great mezzo-soprano roles in Aida (Amneris), II trovatore (Azucena), La for/a del destino (Preziosilla), Falstaff (Mrs Quickly), Cosi fan tutte (Dorabella), the title parts in Carmen, Orfeo and Mignon, but also specific mezzo-coloratura parts in operas by Rossini (Rosina in The Barber of Seville), Donizetti (the title role in Anna Bolena) and Bellini (Adalgisa in La Norma, Romeo in I Capuleti ed i Montec-chi), which require great vocal agility and a warm timbre in the lower register, as well as dramatic soprano roles in operas by Meyerbeer (Valentine in Les Huguenots) and Mascagni (Santuzza in Cavalleria rusticana), more than 60 parts in all. A singer of delightful stage pre­sence, Giulietta Simionato was at the zenith of her career in 1963, when this recording was made.

One of the male singers cast in this perform-of Aida, Bulgarian tenor Dimiter Uzu-nov, who tackles the role of Radames, appeared before the public of the Romanian Opera in Bucharest in November 1960 when he played the title part in Otello and Canio in Pagliacci (in both shows he was partnered by his wife, soprano Katia Gheorghieva, as Des’demona and Nedda), and again in Otello in September 1961, as part of the Second George Enescu Interna­tional Festival. A 1951 graduate from the Sofia Conservatory, after a one-year spell with the Bolshoi Teatr in Moscow in 1953, Dimiter Uzu-nov entered the 1954 Paris International Singing Competition alongside his colleague, bass Nicolai Ghiaurov, the two singers claiming the competition’s top two prizes. His subsequent activity included tours of Yugoslavia, Czechoslovakia, the GDR, Finland, Belgium and France, participations in the Bolshoi Teatr’s Aida and Carmen shows, a total 22 appearances in Otello, Aida, Carmen and Pagliacci under the baton of Dmitri Mitropoulos at the New York Metropolitan Opera during the 1958/1959 and 1959/ 1960 seasons, with Zinka Milanov, Cesare Siepi and Leonard Warren, and in 1960 nine perfor­mances of Carmen and Boris Godunov (as Dmitri) at La Scala, eight Otello, Carmen, La Tosca and Pagliacci performances conducted by Lovro von Matacic, and again Otello, conducted by Herbert von Karajan, at the Vienna Staatsoper, four appearances in Otello at the Covent Gar­den in London, and five in Venice, in the court of the former Palace of the Doges, with Nino Sanzogno conducting. I retain a clear memory of Dimiter Uzunov’s Bucharest shows and I can attest that the Bulgarian tenor, although spor­ting a powerful voice, of great brilliance in the higher register, did not try to impress by facile, exterior effects, plying his remarkable vocal possibilities only to meet strictly musical requi­rements. A complete operatic singer boasting outstanding vocal and acting qualities alike, Dimiter Uzunov proved his ability to subordi­nate the elements of his art to the sole goal of portraying his character, in strict accordance with the data of the score and libretto.

Italian baritone Ettore Bastianini, who takes the part1 of Amonasro on this record, was born at Siena in 1922. He debuted as a bass at Ra­venna in 1945, as Colline in La Boheme.but he soon turned baritone, winning international no­tice before the age of thirty with his 1951 de­but at New York’s Metropolitan Opera, as Ger-mont in La traviata. 1962 was the year of his successive debuts at the Covent Garden in Lon­don, La Scala in Milan and the Salzburg Festi­val. His main roles — most of which have -also been recorded on discs — are Di Luna in II trovatore, Renato in Un ballo in maschera, Don Carlo di Vargas in La forza del destino, the title part in Rigoletto, Gerard in Andrea Che-nier, Alfio in Cavalleria rusticana, Marcello in La Bohe’me and, naturally, Amonasro in Aida. Although an interpreter of Italian, and especial­ly Verdi operas, Ettore Bastianini also approach­ed baritone roles in works by other composers, one of his most successful creations being Prince Andrei in the 1953 Florence premiere of Proko­fiev’s opera War and Peace.

Cnductor Lovro von Matacic, who directs the performance recorded on this album, was born at Susak, Yugoslavia, in 1899. After com­pleting his musical studies in Vienna — a period during which he sang with the Wiener Sangerknaben — he made his debut as a conductor in Cologne, in 1919. Following a number of engagements in Yugoslavia (in Zagreb and Ljubljana), Lovro von Matacic gradually rose to prominence through both his symphonic and his operatic repertoire, and in 1938 he was ap­pointed director of the Belgrade Opera. During the next years he combined his

 

directorial duties with a guest-conducting career in various countries, as part of which he also led the Bucharest Philharmonic in November 1942, in a programme which included, besides the usual concertante work, a Concerto grosso by Bene­detto Marcello and Bruckner’s Seventh Symphony. After the Second World War, his international career expanded considerably : from 1956 to 1958 he was music director of the Dresden Opera, he started in 1958 conducting shows at the Vienna Staatsoper and La Scala in Milan, in 1959 at the Chicago Opera, and in 1961 he succeeded Georg Solti as music director at Frankfurt. His discography comprises recordings with the London Philharmonia Orchestra (The Merry Widow with Elisabeth Schwarzkopf and Eberhard Wachter), with La Scala of Milan (La fanciulla del West with Birgit Nilsson), with the Monte Carlo Opera Orchestra (the Grieg and Schumann Piano Concertos, soloist Sviatoslav Richter) and with the Czech Philharmonic (Beethoven’s Third Symphony).

English version by Magda Morait

playlist

Libretul de Antonio Ghislanzoni, înregistrare integrală în limba italiană.

Distribuţia :

Regele Egiptului TUGOMIR FRANC
Amneris GIULIETTA SIMIONATO
Aida LEONTYNE PRICE
Radames DIMITER UZUNOV
Ramfis WALTER KREPPEL
Amonasro ETTORE BASTIANINI

Opinii

Nu există încă recenzii.

Be the first to review “Giuseppe Verdi – Aida (mapă 3 discuri + libret)”