Descriere
Părinte al cvartetului şi simfoniei, Joseph Haydn s-a ilustrat ca atare nu atît prin canonizarea unor ti¬pare — de formă şi gen, de componenţă a ansamblului instrumental etc. —, cit mai ales prin realizarea optimei valori artistice înăuntrul unor limite de el însuşi definiti¬vate, La cel mai „netulburat” dintre clasicii vienezi, raţio¬nalizarea mijloacelor, echilibrarea lor, constituie într-adevăr terenul de manifestare al unei libertăţi, fără de care Haydn nu şi-ar fi întrecut niciodată precursorii. Despre un lirism haydnian în simfonii, respectînd norme „ortodoxe” de construcţie şi destinate orchestrei cu reduse posibilităţi a curţii Esterhazy — produse, pe de altă parte, ale unui spirit robust şi simplu – se poate vorbi într-o singură accepţie : aceea a unei instinctive elevaţii, izvorînd din mînuirea cu suverană dezinvoltură a materiei sonore, ale cărei rigori sînt astfel depăşite, învinse.
Configurarea unei atari dispoziţii creatoare – dispoziţie influenţată întrucîtva şi de impulsurile romantice ale con¬temporanei mişcări literare Sturm und Drang – hotărăşte, ‘n jurul anului 1770, începutul maturizării stilului compo¬nistic al lui Haydn. Scrisă în această perioadă (1772), Simfonia nr. 45 in fa diez minor „Despărţirea” poate fi citată printre cele mai concludente pentru poetica autoru¬lui, stricta economie a limbajului şi proporţiilor părînd aici să- stimuleze — în loc să constrîngă — sentimentul.
O dovedeşte – neegalată în această privinţă de restul simfoniei – chiar prima parte a ei, Allegro assai, de un indefinit tragism, identificabil pînă la un punct cu însăşi depresivitatea tonalităţii minore, parcă deliberat pusă in valoare, melodic şi armonic, de tema principală, în arpegiu coborîtor, a mişcării. Predominantă atît în secţiunile expozitive cit şi în dezvoltare, ea instaurează o atmosferă căreia apariţia, in cursul dezvoltării, a unei noi teme, arti¬culată de viorile prime in succesive elanuri melodice frînte, îi este cu totul integrata.
Adagio-ul următor, veritabil cîntec acompaniat transpus la orchestră, este o pagină lirică specifică părţilor lente ale simfoniilor lui Haydn, unde, chiar daca nu aduce nou¬tăţi esenţiale, muzica curge firesc şi simplu.
Partea a III-a, Menuet – Allegretto, individualizează pentru prima dată în cursul lucrării timbrele instrumentelor de suflat, făcîndu-se remarcate în acest sens, in trio, sem¬nalele „de vînătoare” ale cornilor. O ciudată nelinişte, o expresie întrebătoare stăruie, în ciuda graţiei dansului, de-a lungul întregii acestei părţi, datorită respiraţiei scurte a motivelor şi frazelor, Cit şi fizionomiei lor diverse.
Tema principală a pârtii finale, Presto, sensibil înrudită cu melosul folcloric din zona Europei centrale, prezintă totodată o vagă analogie cu a’şeea a primei părţi, a cărei tensiune o moşteneşte însă atenuat, ca urmare a mişcării vijelioase în care e concepută. O neaşteptată cadenţă pe dominanta tonalităţii curmă dinamica desfăşurare, fâcînd loc unui nou şi ultim Adagio, de un farmec melodic deo¬sebit. Bogatul debit al muzicii (prin dublări de partide, voci secundare, întăriri ale basului, este utilizată
totalitatea resurselor orchestrei) scade însă treptat căci – surpriză pe rnăsura înaintării spre sfîrşit, instrumentele amuţesc unui cîte unul, iar odată cu eliminarea lor din partitură -urmind indicaţiile notate de Haydn însuşi – respectivii orchestranţi îşi părăsesc locurile, ieşind din scenă, singurii rămaşi să execute ultimele măsuri ale simfoniei fiind doi violonişti. Neobişnuitul fapt (edificînd asupra subtitlului sim¬foniei) îşi găseşte motivarea în împrejurarea anecdotică potrivit căreia Haydn ar fi găsit acest mijloc aluziv pentru a reaminti contelui Esterhazy de dreptul la vacanţă al membrilor orchestrei sale.
Alături de alte două care o preced la scurte inter¬vale şi între care „mica simfonie în sol minor” (cum n fost supranumită datorită unei ciudate analogii cu celebra ei omonimă), Simfonia nr. 29 în La major KV 201 (compusă în 1774) marchează în creaţia de acest gen a lui Mozart o etapă de tranziţie între lucrările timpurii şi prestigiosul şir al simfoniilor deplinei maturităţi. Momentul este cel în care contactul cu muzica lui Haydn determină la compozitorul de 17 ani o îndepărtare de influenţele, dominante pînă atunci, ale muzicii italiene, ataşîndu-l tradiţiei „vieneze”, în aceeaşi măsură în care îl stimulează in găsirea unui drum propriu. Chiar dacă domeniile „de referinţă” ale componisticii mozartiene – opera italiană, stilul galant al muzicii de curte, in sfîrşit muzica populară (asimilată în practica muzicală citadină a serenadelor şi divertismentelor, specifice Vienei acelei epoci) — pot fi încă uşor identificate în substanţa juvenilei simfonii, ea frapează, co şi antecesoarele ei, prin bogăţia invenţiei şi consistenţa ideilor, ca şi printr-o evidentă ocolire a con¬venţionalului în dramaturgie, care, ferm construită, este aptă in acelaşi timp a-şi încorpora mobila expresie şi „de¬concertantele” contraste mozartiene.
Un Allegro moderato deschide simfonia, animat de ela¬nul primei teme, cit şi de graţia întrucîtva preţioasă -datorată unui ritm de gavotă – a celei de a doua, alătu¬rarea acestora, cit şl efervescenţa prelucrării, neumbrind cu nimic limpezimea de cristal a expresiei generale.
Cu mult mai pronunţat in partea a II-a a simfoniei, Andante, suflul originalităţii lui Mozart se percepe în alu¬necările cromatice care colorează depresiv cantilena remi¬niscenţă din aria de operă, în îmbinarea singulară a aces¬teia cu o structură dansantă, în sfîrşit, în diafana ţesătură contrapunctică ce defineşte secţiunea mediană a mişcării,
Tipice compozitorului sînt şi alternanţele aduse de Me¬nuetto, între tutti şi grupe instrumentale, între forte şi piano, alternanţe sugerînd, datorită marilor contraste, ana¬logia cu un desen in alb-negru,
Concepute în cel mai autentic spirit buffo, precipitatele pasaje ale corzilor precum şl – în aceeaşi temă principală a finalului — o bogată figuraţie armonică, conferă respectivei mişcări, Allegro con spirito, o vervă cu adevărat „sce¬nică”, accentuată încă de cele cîteva unde dramatice aduse de modulaţiile dezvoltării.
Orchestra de cameră fără dirijor a Radioteleviziunii este un ansamblu format din membri ai orchestrei simfonice, Deşi depăşeşte, ca număr al componenţilor, for¬maţiile de cameră obişnuite – puţind încorpora diferite instrumente în funcţie de repertoriu, pe lingă grupul instru¬mentelor de coarde -, orchestra de cameră renunţă la rolul de conducător al dirijorului, sarcina de pregătire şi îndrumare revenind concertmaestrului Radu Zvorişteanu.
CLEMANSA FIRCA
Composées à peu près pendant la même période (1772-1774), les deux symphonies réunies sur ce disque marquent les premiers signes de maturité des grands classiques viennois Haydn et Mozart.
La Symphonie No. 45 en fa dièse mineur („Les adieux”) de Haydn peut être citée parmi les œuvres représentatives de l’auteur en ce qui concerne la stricte économie du langage et des proportions, qui paraissent stimuler le sen¬timent, au lieu de le contraindre. Le débit de la musique décroit vers la conclusion du dernier mouvement, car – surprise ! — les instruments se taisent l’un après l’autre, alors que – conformément aux indications notées par Haydn lui-même dans la partition – les respectifs membres de l’orchestre quittent leurs places, sortant de la scène ; deux violonistes restent seuls pour exécuter les dernières mesures de la symphonie. C’est le moyen imagine par Haydn pour rappeler au comte Esterhazy que les membres de son orchestre prétendaient une vacance bien méritée.
Ecrite 6 17 ans, sous l’influence de la tradition ,,viennoise” établie par Haydn, la Symphonie No. 29 en La majeur KV 201 de Mozart s’est imposée par la richesse de l’invention et la substance des idées, incorporant l’expression mobile et les „déconcertants” contrastes mozartiens.
L’Orchestre de chambre de la Radiotélévision Roumaine est un ensemble dont les membres font partie du grand orchestre symphonique de l’institution. Bien que dépassant – en rapport direct avec le répertoire choisi — les dimensions des formations de chambre habituelles, l’Orchestre renonce a l’utilisation d’un chef, la charge de coordonation revenant au maitre de concert Radu Zvorişteanu.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.