I.L. Caragiale – Teatru (6 discuri)

Disc Vinil » I.L. Caragiale – Teatru (6 discuri)

Caragiale... Caragiale (teatru)

I.L. Caragiale – Teatru (6 discuri)

Artist (grup, formaţie etc.):
Ion Luca Caragiale
Categorie (gen):
teatru
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1979
Cod casa de discuri:
EXE 081 a/b, EXE 01267/01268, EXE 01589/01590
Ţara:
România
Producător(i):
înregistrări radio
Regia artistică:
Sică Alexandrescu, Paul Stratilat, Ion Vova

401 lei

1 în stoc

Categorii: , ,

Descriere Produs

Unele dintre cele mai celebre piese ale lui Caragiale, in distributii de exceptie !

Două împrejurări au hotârît înmugurirea, dezvoltarea, iar apoi afirmarea plenară şi recunoaşterea promptă a geniului dramaturgie al lui Caragiale: naşterea sa în mijlocul unei familii actoriceşti cu merite de ctitori ai scenei naţionale (unchiul Costache Caragiale fiind întîiul nume nemuritor al familiei, numărat între întemeietorii Teatrului naţional din Muntenia) şi intrarea în acea extraordinară şi unică solidaritate a geniilor unui timp, care a fost „Junimea”. Aici, Caragiale – pînă în 1877 cînd devine coleg de redacţie Ia „Timpul” cu Eminescu şi Slavici, un simplu ucenic într-ale scrisului — dobîndeşte climatul şi vecinătăţile intelectuale ce-i stabilesc cota ambiţiei, dîndu-i totodată măsura deplină a propriei înzestrări. Se poate spune cu destulă siguranţă că, la fel ca Slavici şi Creangă, Caragiale îi ddtoreşte lui Eminescu şi lui Titu Maiorescu stilul definitiv al personalităţii sale, definit prin trăsătura ce le este comună tuturor: aspiraţia spre desăvîrşire, arta făcută să înfrîngă timpul şi să lege literatura română cu universalitatea şi veşnicia.

Plecat de acasă’ cu zestrea unică a experienţei sale de copil crescut în culise şi de adolescent care a îndeplinit cîţiva ani funcţia de sufieur, avînd încă din această vreme revelaţia fenomenului Eminescu, Caragiale nu a fost un grăbit, supraveghindu-şi singur perioada de formaţie, cu o exigenţă pe care n-o mai găsim decît în natura celorlalţi contemporani congeniali: Maiorescu şi Eminescu. înainte de a adera la fantastica reunire de aştri, el îşi vădeşte compoziţia personalităţii din aceleaşi elemente ce apar şi se îmbină astfel la cîte un secol o data, tocmai prin felul cum ştie sâ-şi cultive şi pregătească geniul în vederea unui zbor fără pereche. „Maturitatea pretimpurie de care dă dovadă O noapte furtunoasă, este un capital încet şi temeinic strîns, pe care nu l-a cheltuit ca alţi începători dornici de repede notorietate şi risipitori în moneda măruntă” – scria cel mai profund cunoscător al său, academicianul Şerban Cioculescu.

Această extraordinară maturitate pretimpurie, care este a tuturor marilor lui contemporani, dar fusese şi a gene­raţiei paşoptiste şi avea să fie a generaţiei lui lorga, Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, se explică şi prin posibili­tatea de a asimila, în cadrul „Junimii” şi în nesfîrşitele discuţii de redacţie cu Eminescu şi Slavici, experienţa unor congeniali. Forţa generaţiei „marilor clasici” a stat şi în această comunicare necontenită, în acest adevărat „transfer de genialitate” între ei, în modul de a stimula, cenzura şi verifica unul prin altul. Cu toţii la un loc, au reuşit în cîteva decenii să ridice literatura română la rangul de literatură cu valori de altitudine universală, l-a revenit lui Caragiale sarcina de a crea dramaturgia românească în deplina accepţie a termenului, nu simplă adaptare şi imitaţie, cum fusese în etapa anterioară, dominată de teatrul lui Alecsandri, (căruia Caragiale îi datorează, ca şi Eminescu, foarte mult, dar pe care îl depăşeşte printr-o ţîşnire de rachetă spre spaţiile stelare) ci realitate de neconfundat in literatura universală.

Geniul de dramaturg al lui Caragiale nu este cu nimic mai prejos de al unui Aristofan, Flaut, Moliere, Goldoni sau Gogol, autorul român puţind fi aşezat fără rezerve printre comediografii de prim-plan ai lumii. S-a relevat însă, de doi exegeţi — unul, Jakob Sternberg încă din 1929, apoi l. Constantinescu în vremea noastră, – că acest teatru caragialian se dovedeşte a anticipa evoluţia dramaturgiei secolului douăzeci, că, judecat în perspectiva deven’irii teatrului european din vremea sa şi din vremea noastră, l. L. Caragiale capătă dimensiuni necunoscute, de precursor mondial. Mai era nevoie de un element al demonstraţiei: ca „şcoala Caragiale” să fie continuată şi ilustrată de cel mai celebru dramaturg al secolului în a doua jumătate a lui: Eugen lonescu. Acesta l-a privit pe Caragiale ca pe un precursor şi l-a numit, prin 1952, „Probabil cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi”. De atunci, Caragiale a devenit tot mai cunoscut pe scenele lumii şi este posibil ca gloria lui să . crească pe măsură ce mesajul artei sale, ca şi al artei lui Eminescu, va fi adîncit.

în ce constă acest mesaj? în îmbinarea unică dintre o capacitate teribilă, înfricoşătoare, neatinsă decît de Gogol, de a dezvălui ticăloşia şi ridicolul fiinţei umane în anumite ipostaze ale ei, cu o omenie de fond, de străfunduri ale opticii sale, care-l face, în ultimă instanţă, să nu rostească o condamnare fără apel, ci să ne sugereze că toată această defilare de ticăloşie, falsitate, lichelism, prostie, toată gama turpitudinilor fiinţei umane nu intră în definiţia omului ci poate fi eliminată din el. „Caragialismul” înseamnă transformarea comediei şi satirei celei mai necruţătoare, nu în sursă de scepticism şi pesimism asupra omului, ci în mijloc de curăţire a lui de toate acestea. Atmosfera sumbră, fără ieşire, a unor comedii celebre, în care finalul nu subliniază decît triumful implacabil al „mai răului” asupra răului, nu-i este propriu lui Caragiale. El nu crează monştri umani, el crează imagini groteşti spre a ne feri să le semănăm. De un secol, orice român are mereu în minte un sistem de semnalizare: atenţie, începi să semeni cu domnul Goe! Atenţie, parcă ai fi Caţavencu! Atenţie: uite-i pe conu Leonida! Acest mare cultivator al humorului pentru plăcerea de a rîde şi a juca pe o scena eternă, acest autor care, mai presus de toate, făcea artă şi a ridicat comedia pe culmi artistice nedepăşite de nimeni şi atinse doar de cei mai mari din două-trei literaturi, acest autor al formulei „tendinţă cu artă” a devenit astfel un „pedagog naţional”, ceea ce nu a mai reuşit nimeni în gradul său. Fără nimic didactic în tot ce a făcut, ba chiar fiind acuzat violent, la apariţie, de cinism şi chiar de imoralitate! Singur Titu Maiorescu, criticul congenial, a înţeles imediat funcţia morală, eliberatoare, profund pozitivă, a comediei caragialiene.

In timpul nostru, apăsat de atîtea experienţe tragice, Caragiale şi-a mai revelat o dimensiune: ireductibila sa omenie. Nimic mizantropic în Caragiale. El nu urăşte oamenii, nu disperă de om. El loveşte exclusiv în metamorfozele groteşti ale omului, dar o face mereu cu iubire de om. „Caragialismul” este bucuria omului de om, este dialogul, nevoia comunicării, nevoia comuniunii inter-umane. Acest om profund sociabil, despre care contemporanii spuneau că era mai genial în conversaţie decît în operă, şi pentru care necontenitul dialog, nevoia schimbului de sentimente şi idei de la om la om era însăşi viaţa lui, se opune, de dincolo de zare, însingurării, izolării, alienării ce ameninţă pe omul secolului nostru. Caragialismul este un antidot la ură şi fanatism, humorul a fost pentru el o dimensiune a fiinţei şi un altar de pe care şi-a slujit semenii. Acum, humorul caragialian, profund umanist, profund omenos, expresie a filosofici româneşti asupra fiinţei umane, este chemat să joace un rol pe o scenă mai largă, a lumii. Căci humorul s-a dovedit o armă teribilă pentru a rezista şi a anula demonicile plăsmuiri anti-umane ale veacului celui mai crîncen din istoria speciei noastre „Humorul este libertatea … Hitler nu admitea humorul!” scria cel mai mare dintre urmaşii universali ai lui Caragiale, cel care a prelungit „caragialismul”, prin mijlocirea limbii lui Moliere, la dimensiuni pla­netare.

lată de ce, iniţiativa unei „integrale” dramatice Caragiale, realizată în două etape, dintre care prima o re­prezintă caseta de faţă, de 6 discuri, mi se pare a depăşi semnificaţia unui fericit act de cultură iniţiat de Casa de discuri Electrecord. Caragiale, esenţial ca dramaturg, este fatalmente legat, în destinul său, de interpreţii care au dat existenţă scenică textelor ce ni le-a lăsat. Or, se pare că nici o generaţie de actori şi nici un regizor nu au reuşit să găsească un ton mai aproape de esenţa „caragialismului”, de mesajul său, ca generaţia pe care am avut bucuria cîndva să o vedem pe scena şi regizorul Sică Alexandrescu. Cîţiva nu mai sînt, mulţi s-au retras, s-a dus însuşi Sică Alexandrescu. Alte modalităţi, aparent mai moderne şi mai „la zi” au pătruns în ultimii ani pe scenă. Dar generaţii întregi vor trebui să se întoarcă, să se confrunte cu acel Caragiale din deceniile cinci şi şase, care acum devine integral accesibil în capodoperele sale, ca şi în piesele de al doilea plan, Ia care se adaugă dramatizări ale „momentelor” — în definitiv meteoriţi de aur desprinşi din planetele tutelare.

Discurile de faţă ne oferă un moment „clasic” din destinul operei marelui clasic naţional şi universal Ion Luca Caragiale.

DAN ZAMFIRESCU

playlist

EXE 081 a/b
O SCRISOARE PIERDUTĂ
DISTRIBUŢIA:
Ştefan Tipătescu …… CONSTANTIN BĂRBULESCU
Agamemnon Dandanache . RADU BELIGAN
Zaharia Trahanache …. ALEXANDRU GÎUGARU
Tache Farfuridi ION FINTEŞTEANU
lordache Brînzovenescu . . NICOLAE BRANCOMIR
Nae Caţavencu …… NIKI ATHANASIU
lonescu ION ILIESCU
Popescu ION HENTER
Ghiţă Pristanda …… MARCEL ANGHELESCU
Un cetăţean turmentat. . . COSTACHE ANTONIU
Zoe Trahanache ELVIRA GODEANU
Un fecior MIRCEA COJAN
Comentatorul . ŞERBAN IAMANDI
Regia artistică: SICĂ ALEXANDRESCU
înregistrare radio

EXE 01267/01268
D-ALE CARNAVALULUI
DISTRIBUŢIA :
Nae Girimea NIKI ATHANASIU
lancu Pampon ALEXANDRU GIUGARU
Mache Răzăchescu GR. VASILIU-BIRLIC
Un candidat Ia percepţie RADU BELIGAN
lordache MARCEL ANGHELESCU
Un ipistat COSTACHE ÂNTONIU
Didina Mazu CELLA DIMA
Miţa Baston CARMEN STĂNESCU
Un chelner DEM RĂDULESCU
O mască COCA ANDRONESCU
Un sergent de noapte ARMÂND STAMBULÎU
Alt sergent de noapte PUIU MIREA
Crainic MIŞU FOTINO
Regia artistică: SICĂ ALEXANDRESCU

AMICII
schiţă dramatizată
Lache NIKI ATHANASIU
Amicul MARIUS PEPINO
Regia artistică: PAUL STRATILAT

TREN DE PLĂCERE
schiţă dramatizată
Mamiţica SILVIA DUMITRESCU-TIMICĂ
Miţa NINETA GUŞTI
Mihalache MARCEL ANGHELESCU
Puiu SILVSA CH1COŞ
Slujnica DRAGA OLTEANU Locotenentul Mişu ŞTEFAN GLODARIU
Regia artistică: SICĂ ALEXANDRESCU
înregistrări Radio 1961

EXE 01589/01590
O NOAPTE FURTUNOASĂ
DISTRIBUŢIA :
Jupîn Dumitrache — Titircă
Inimă Rea, cherestegiu, căpitan în
garda civică ALEXANDRU GIUGARU
Nae Ipingescu, ipistat, amic
politic al căpitanului MARCEL ANGHELESCU
Chiriac, tejghetar, om de încredere a Iui Dumitrache, sergent în
Gardă NIKI ATHANASIU
Spiridon, băiat de procopsealâ
în casa Iui Titircă ION CIPRIAN
Rică Venturiano, arhivar la
judecătoria de ocol, student în
drept şi publicist RADU BELIGAN
Veta, consoarta lui Jupin
Dumitrache SILVIA DUMITRESCU-TIMICĂ
Ziţa, sora ei VICTORIA MIERLESCU
Regia artistică: SICĂ ALEXANDRESCU
înregistrare Radio 1962

O SOACRĂ
farsă fantezistă
DISTRIBUŢIA
Alexandru Peruzeanu MIŞU FOTINO
Iulia, nevastă-sa …… RODICA SUCIU
Fifina, soacra . ……. ILEANA STANA-IONESCU
Ulisse Peruzeanu …… ION LUCIAN
Victor, chelner ……. DEM RĂDULESCU
Liza, camerista ……. RODICA POPESCU
Crainicul HORIA ŞERBĂNESCU
Regia artistică: ION VOVA
Înregistrare Radio 1979

Opinii

Nu există încă recenzii.

Be the first to review “I.L. Caragiale – Teatru (6 discuri)”