Descriere

Bach a scris cele trei concerte de vioară care s-au păstrat pînă în zilele noastre, în perioada de la Kothen (1717-1723) după modelul con­certelor compuse de marii violonişti italieni Torelli, Locatelli, Corelli şi Vivaldi, respectînd formula acestora în privinţa structurii şi anume : allegro – andante – allegro, în Concertul în la minor, instrumentul solist e acompaniat de o orchestră de coarde, căreia i se adaugă un clavecin, în părţile mişcate (cele două Allegro-uri), vioara solistă are o partidă ce numai pe alocuri diferă de partida viorilor prime din orchestră. Un număr oarecare de «tutti» alternează cu momente de solo. Vioara solistă nu dialoghează în contradictoriu cu or­chestra, ci o completează, preluînd în intervenţii foarte scurte, uneori doar de două măsuri, mo­tivele cîntate în «tutti».

În partea mediană (Andante), vioara solistă cîntă o melodie suavă, foarte cantabilă, care degajă o atmosferă de meditaţie tristă, pe un acompaniament discret, în registre grave, astfel încît vocea ei este bine reliefată.

Partea a treia este o giga ce evocă o calmă bucurie.

Concertul n r. 5 în La major de Mozart are o cu totul altă construcţie. El a fost scris în 1775, deci doar cu o jumătate de secol mai tîrziu decît concertul de Bach. Dar în acest interval, unul din fiii acestuia, Philipp Emanuel, şi apoi Haydn şi Mozart au dezvoltat în mod radical concertul instrumental, atît din punct de vedere formal, cît şi în privinţa conţi­nutul emoţional.

Adoptînd forma-sonată, cu două teme contrastante, concertul instrumental dobîndeşte un dramatism ce nu se găsea decît în germene în lucrările compozitorilor din prima jumătate a secolului. Pe de altă parte, solistul nu numai ca se desprinde din orchestră, dar se opune chiar acesteia.

Dintre cele opt concerte pentru vioară, scrise de Mozart, cel în La major se cîntă mai frecvent, datorită unui limbaj sonor mai cantabil, precum şi bogăţiei şi frumuseţii temelor. După o introducere executată de orchestră în Allegro, vioara solistă apare cu o melodie în Adagio, pe care nu o va mai cîntă niciodată, pe tot parcursul lucrării. Procedeul acesta este cu totul neobişnuit şi nu poate avea altă explicaţie decît dorinţa compozitorului de a contura mai pregnant, prin contrast, tema principală care o succede, cu un caracter tineresc, viguros, din nou în Allegro.

A doua parte a concertului este, ca şi cea dinţii, construită în formă de sonată.

Partea a treia este un menuet cu un amplu trio în la minor .în care apare un scurt episod dramatic. Motivele utilizate au un caracter fol­cloric. Unul e de origine lăutărească, cel de al doilea de origine «turca» – în accepţiunea vieneză a cuvîntului -, de fapt preluat de Mozart dintr-un mai vechi balet al său cu subiect oriental.

Violonista Lola Bobescu, originară din România, şi-a început studiile cu tatăl său, Aurel Bobescu. La vîrsta de şase ani a apărut pentru prima dată în public, dînd un concert la Ateneul Român din Bucureşti. Şi-a continuat studiile la Paris, absolvind Conservatorul la 12 ani cu «pre­miu de excelenţă». Şi-a perfecţionat studiile tem­porar la Viena şi apoi din nou la Paris, la Ecole Normale, avînd ca profesor pe Boucherit. A stu­diat timp îndelungat şi sub îndrumarea celebru­lui violonist Jacques Thibaud.

A apărut în numeroase concerte alături de Dinu Lipatti. Prin căsătorie a dobîndit cetăţenia franceză, stabilindu-se pentru un timp la Paris, iar mai apoi la Bruxelles, unde îşi desfăşoară şi- azi activitatea. Deţine în acelaşi timp catedra de vioară a Conservatorului din Liege. împreună cu formaţia «Les solistes de Bruxelles», a cărei solistă şi conducătoare este, a întreprins din 1958 încoace turnee in mai toate continentele globului.

În înregistrările de faţă, Lola Bobescu face dovada unei înalte măiestrii şi a unei sensibilităţi rafinate, pe lîngă o aprofundată şi temeinică cunoaştere a stilurilor, în concertul de Bach, prin utilizarea foarte sobră a «vibrato»-ului, prin trăsături de arcuş lungi şi repezi, ea scoate în evidenţă sensul fiecărui motiv, al fiecărei teme, într-o vie conversaţie cu orchestra. Intervenţiile solistice apar astfel ca nişte sublinieri, ca nişte completări expresive ale partidei în «tutti». în Andante, unde viorii îi revine în solo o melodie amplă, bogată, expresivă, artista renunţă la so­brietatea din prima parte, pentru a deveni lirică în limitele stilului lui Bach. Partea a treia e poten­ţată de către interpretă prin lungirea aproape insesizabilă a primelor note din grupurile de triole şi prin marcarea iscusită a accentelor.

În Concertul de Mozart, Lola Bobescu ne dez­văluie un alt aspect al talentului său. Interpreta­rea ei ne mijloceşte cunoaşterea unei opere în care, chiar în momente de exuberanţă juvenilă (Mozart avea 19 ani cînd a compus Concertul în La major), nu lipseşte dramatismul, deşi sub formă aproape imperceptibilă. Pasajele expan­sive, ascendente, culminează cu note prelungi, al căror patos reţinut e exprimat cu o discreţie ce evită vulgaritatea, în atmosfera de veselie, caracteristică în general concertului, străbat astfel ecourile unei tristeţi subtile, evidente, cum e şi firesc, mai ales în Adagio.

Finalul concertului este cîntat de vioară şi orchestră în «piano», fără acele acorduri în «fortissimo», cu care se încheie în mod obişnuit lucrările simfonice clasice, îndemînarea deosebită a artistei conferă finalului melancolia unui duios rămas bun.