Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice nr. 2 si 6

Disc Vinil » Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice nr. 2 si 6

IMG_9330

Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice nr. 2 si 6

Artist (grup, formaţie etc.):
Johann Sebastian Bach
Categorie (gen):
muzică simfonică (clasică)
Orchestra(e):
formaţia «I MUSICI»
Casa de discuri:
Electrecord
Cod casa de discuri:
ST-ECE 0688, N.l.l. 433/1984
Ţara:
România
Producător(i):
înregistrare «Philips» — Olanda
Grafica:
Ion Biţan
Tiparul:
I.B.N.

51 lei

Descriere Produs

Este neîndoielnic faptul că cele şase «Concerte pentru mai multe instrumente» (B.W.V: 1046-51), scrise de Johann Sebastian Bach în perioada de la Kothen, fac parte din familia concertelor grossi, al căror prototip fusese creat, cam cu o ju mătate de secol în urmă, de către Alessandro Stradella (1642—1682). Folosind limbajul fermecător şi nesigur al începuturilor, Stradella îşi intitulase unul dintre concerte «Sinfonia a vioHno e basso, a concertino e concerto grosso distinţl», compoziţie care poate fi apreciată, în spiritul metamorfozelor goetheene, drept structura simplă a primei apariţii «„Einfach bleibt die Gestalt der ersten Erscheinung”).

Născută — ca toată muzica instrumentală — din evoluţia muzicii vocale, forma de concerto grosso era umplută de materia unui dublu «cor» de instrumente, de două straturi de culori sonore. Opoziţia care se ivea în sinul orchestrei între «concertino» şi «ripieni» dădea mai mult dinamism şi expresivitate discursului muzical. Prin desfăşurarea mai multor traiectorii sonore, ea oferea percepţiei active echivalentul simultaneităţii fenomenelor în natură, în muzica «sine textu», dar multivocală, aceste opoziţii devin atracţii şi respingeri ale punctelor muzicale, o imagine raţională a universului.

Cînd J. S. Bach compune concertele sale— denumite şi «’brandenburgice» datorită faptului că fuseseră dedicate, în 1721, margrafului Christian-Ludwig de Brandenburg —, forma pro-priu-zţsă a concertului grosso era încheiată, graţie contribuţiilor aduse în special de compozitorii italieni. Mai are Bach ceva nou de spus în această” privinţă? Exista oare si în cazul concertelor brandenburgice acea «infracţiune de geniu», curn ii spunea Cortot, care să elibereze, să transfigureze această formă? Răspunsul mr ppaţe fi decît afirmativ.

în aceeaşi perioadă, Bach elabora fundamentele muzicii tonale: prima parte a «Clavecinului bine temperat» (1722). Prin concertele brandenburgice, el construieşte un adevărat alfabet al orchestrei, . u ajutorul căruia substanţa muzicală e aptă să existe şi să se afirme ci, amploare. Astfel, odatî cu aceste concerte pentru mai multe instrumente, apare — s-ar putea spune — «orchestra bine inven­tată».

Toate posibilităţile timbrale, ritmice şi funcţionale ale instru­mentelor si ale grupelor de instrumente sînt cercetate si exploatate de Bacii după necesităţile interioare ale muzicii. De aceea, cele şase concerte alcătuiesc un sistem, un sistem închegat, rotund, în care se reflectă nu numai relaţiile necesare şi posibile dintre elemente, dar se conturează şi direcţia istorică a evoluţiei ansamblului instrumental. Dacă ir, primul concert mai dăinuie elementele suitei, cel de-al şaselea priveşte spre secolul 20. între aceste două extreme istorice se dispun celelalte patru concerte, fiecare dintre ele corespunzînd unei alte etape de investigare a materiei muzicale. Din această concepţie analitică riguroasă rezultă, într-un anumit sens, şi caracterul atemporal al concertelor brandenburgice, spre deosebire de celelalte concerte grossi, de o mare frumuseţe, dar mai direct legate de epoca lor. Cortot avea dreptate cînd afirma că Bach «a presimţit totul în ce priveşte resursele muzicii».

In ale sale concerti grossi, Arcangelo CorelU înlocuise indica­ţiile părţilor de suită cu cele de tempo. De ce revine Bach, în primul concert brandenburgic, la aceste elemente depăşite? Oare numai fiindcă, în aceez-s vreme, compunea primele două suite (!n do major şi si minor) ? Concer­tul nr. l este o despărţire de trecut, dar şi un moment d£ «sinteză. Elementele de suită in­troduse (meoueţ, poloneză), nu se integrează, de fapt, în spiritul suitei, ci rlmin doar aluzii de caracter şi gen, criteriul fiind «cum mai cuprinzător. Aceste elemente campo-sibile coexistă cu celelalte, supunîndu-se legii generale care guvernează construcţia. Evident că şi ele vor dispărea atunci cînd Bach va transforma acest concert într-o Sinfonia în patru părţi, în concertul nr. 2, respectînd tradiţia germană a folosirii suflătorilor, e! va experimenta combinaţii tim­brale îndrăzneţe, cuprinse într-o substanţă muzicală densă (pro­cedeu pe care-1 va relua în ce! de al 4-lea concert, îmbinîndu-1 cu o distanţare funcţională a instrumentelor). Extinzînd funcţiile con­certante în cel de al 3-lea concert şi restrîngîndu-le apoi în cel de a! 5-lea, Bach analizează mişcările grupurilor instrumentale, cu acea abstracta luciditate care caută şi descoperă esenţialul, nece­sitatea. Marele compozitor îşi asumă rolul naturii, izvoditoare de forme diversificate dintr-o unică ramură.

Concertul brandenburgic nr. 2, în fa major, reprezintă cel dintîi mare pas în arta combinării instrumentale. Chiar din primele măsuri ale primei părţi (Allegro), cele patru instrumente ale grupu­lui «concertino» — trompeta, flautul, oboiul şi vioara — se asociază în chipul cel mai riguros gradat. Scurte intervenţii «solistice», ful­gurante, apar în următoarea ordine de combinaţii: vioară, vioară-oboi, oboi-flaut, flaut-trompetă; intervenţiile sînt separate egal prin cîte două măsuri executate de «tutti». Această ordine a coexi­stenţelor (ilustrată apoi prin alte asocieri de două cîte două instru­mente, anume: vioară-trompetă, vioară-flaut, oboi-cirompetă) de­termină, în fond, o configuraţie multidimensională a spaţiului muzical. Iar succesiunea instrumentelor stabileşte, In acelaşi sens, durate variate, ceea ce face ca prelucrarea temei să apară ca o vie «conversaţie» sonoră. Energia melodică este descătuşată de prima voce, trompeta, care inuraează chiar de la început o temă vioaie, o ternă a eliberării, ce urr ireşfe parcă limbile de flăcări ale goticului «flamboyant». în partea doua (Andante), o adevărată parte de sonată, melodia simplă, contemplativă, este expusă pe rînd de vioară, oboi şi flaut, închipuind un «terţet» canonic, imitativ. Este un act liric de o mare gi igăşie şi candoare, înfiorarea interioară reduce la tăcere strigătul glorificator al trompetei, care reapare în final (Allegro assai), desfăşurînd o fugă liberă, de un dinamism contagios, p dată cu închiderea în sine a gestului liric. Bach exploa­tează din nou unele combinaţii, favorizînd pe aceea dintre flaut şi vioară. Aceste combinaţii nu sînt pur formale, ele apar în ordinea necesităţii. De aceea nu este surprinzător că unul din concertele .în care funcţionează vizibiî legile matematice ale combinării este totodată una dintre cele mai spontane şi mai senine capodopere ale muzicii. Asemănările cu concertul nr. 4 sînt potrivite numai pină la coeziunea stratului de culori. Prin introducerea trompetei învăpăiate, cu tendinţe, solistice, Bach dă un alt conţinut discursu­lui, părînd a sparge limitele sufletului omenesc, pe care-1 duce să dănţuiască deasupra universului.

Concertul brandenburgic nr. 8, in si bemol major, oferă, prin contrast, cea mai severă economie a mijloacelor orchestrale, un repertoriu restrîns de gesturi. Concordanţă internă este strin­gentă, mai învederată decît în concertul nr. 3. Bach foloseşte aici o «orchestră concertantă» formată din instrumente grave — două viole, două viole da gamba, un violoncel (împreună cu obişnuitul «continuu*: bas şi clavecin) — căci gravă este şi treapta emoţio­nală pe care păşeşte. Maniera de a trata instrumentele in acest «Gruppenkonzert» constituie modeiu! genial al simfoniei de cameră, aşa cum o vor înţelege abia în secolul nostru compozitori ca Enescu, Schonberg, Webem şi alţii. Bach întreprinde acum o combinare a stilurilor muzicale, combinarea foniilor. în prima parte (Allegro), impresia de relativă omofonic este pregnantă chiar de la început, prin evoluţia celor două voci care, deşi canonice în scriitură (viola l şi a 2-a), se impun percepţiei ca o linie melodică unică, susţinută acordic de celelalte instrumente. Momentul polifonic propriu-zis începe O dată cu dezvoltarea acestei teme, care angre­nează restul orchestrei. Polifonii este părăsită treptat pentru un nou moment cvasi-omofonic. De altfel, întreaga parte se constituie dintr-un şir de asemenea fonii alterne. Eroii şi corul «discută» ca într-o piesă antică, dincolo de opoziţia curentă concertino-ripieno. Spaţiul sonor cîştigă în adîncime odată cu partea a doua (Adagio mă non iama). La orizontul îndepărtat, tema cantabilă are un caracter elegiac, de împăcare sufletească în faţa fragilităţii lucrurilor umane. Senzaţia de depărtare de cadru sporeşte prin faptul că, expusă de cele două viole, tema este aerat canonică, avînd un decalaj mare (4 măguri) între voci. Subteran, linia con­tinuului, cu decisivă funcţie armonică, se desfăşoară totuşi ca o temă aproape independentă. .Partea a treia (Allegro) restabileşte unitatea tematică şi emoţională a întregului concert, instrumentele grave preluînd mai frecvent fragmente de temă, dar avînd acum şi un aspect pronunţat de virtuozitate. Această strălucire tehnică nu înseamnă aici (dealtminteri, nicăieri la Bach) exterioritate sau artificiu; dimpotrivă, aşa cum remarca H. Scherchen, ea este reflexul sensibilităţii vii a unui om. «Miracolul Bach» constă în puterea de a dărui nimb celor mai simple acte sufleteşti.

Astfel construit, acest concert, a cărui unicitate este mereu tulburătoare, vine să confirme ideea lui Manfred Bukofzer că în muzica lui Bach se găsesc într-un perfect echilibru linia descen­dentă a polifoniei şi cea ascendentă a armoniei. Melodiile sale au maximum de energie liniară, fiind în acelaşi timp saturate de implicaţii armonice.

In discografia concertelor instrumentale ale lui Bach, formaţia «I Musici» ocupă un loc eminent. Din punctul de vedere al audiţiei comparate, dintre cele trei foarte recente imprimări inte­grale ale «brandenburgicelor», interpretarea oferită de «I Musici»” întruneşte toate sufragiile.«Concentus musicus» de la Viena crează un climat evocator, dă un spor de autenticitate prin folosirea instrumentelor şi diapazonului epocii (cu un semiton mai jos decît cel actual), dar neglijează acea severitate care slujeşte măreţia muzicii lui Bach. Orchestra R.S.O. din Berlin, sub conducerea lui Lorin Maazel, redă interpretarea mai aparte a tînărului dirijor, care s-a oprit asupra unor linii polifonice, estompînd altele. «I Mu­sici», instrumentişti excelenţi intr-un ansamblu cu sonorităţi rafi­nate, mult apreciaţi de Arturo Toscanini, reuşesc să păstreze echilibrul între lirism şi rigoare, între logică si sensibilitate, realizînd astfel una din cele mai bune interpretări, la intersecţia modernităţii cu autenticitatea.

PETRE TAUTU

Dans la discographie des concertos instrumentaux de Bach, l’ensemble «/ Musici» occupe une place eminente par şes sonorites raffinees, ainsi que par l’heureux equilibre entre le lyrisme et la rigueur, entre la logique et la sensibilite, qui caracterise şes interpretations. Leş deux Concertos brandebourgeois enregistres sur ce disque confirment sans contredit ces admirables qualites. Le Concerto no. 2 en fa majeur represente le premier grand pas de Bach dans la direction des combinaisons instxumentales, Ies quatre membres du groupe «concertino» — trompette, flute, haut-bois, .violon — apparaissant associes d’une maniere rigoureusement gradee. Par contraste, le Concerto no. 6 en si bemol majeur offre la plus severe economie des moyens orchestraux, Bach utilisant ici une formation concertante composee exclusivemeut d’instruments graves, conformement â la gravite de l’expression emotionnelle choisie. Sa maniere de traîter Ies instrumenta dans ce «Gruppenkonzert» constitue le modale genial de la symphonje— de châmbre, telle qu’elle .allait fitre concue de nos jours par^ron Schonberg, un Webern, un Enesco.

playlist

CONCERT BRANDENBURGIC NR. 2 ÎN FA MAJOR, B.W.V. 1047
1. Allegro, 2. Andante 3. Allegro assai
CONCERT BRANDENBURGIC NR. 6 ÎN SI BEMOL MAJOR, B.W.V. 1051
1. Allegro, 2. Adagio ma non tanto, 3. Allegro

Opinii

Nu există încă recenzii.

Be the first to review “Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice nr. 2 si 6”