Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice nr. 3 și 5

Disc Vinil » Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice nr. 3 și 5

Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice nr. 3 și 5

Componenţă:
Clavecin: HANS PISCHNER; Flaut: HEINZ HORTSCH; Vioară: GERHARD BOSSE; Violoncel: FRIEDEMANN ERBEN
Categorie (gen):
muzică simfonică (clasică)
Orchestra(e):
Orchestra «Gewandhaus» din Leipzig
Dirijor:
Heinz Bongartz
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1975 (posibil 1970 chiar)
Cod casa de discuri:
STM-ECE 0672
Ţara:
Romania
Grafica:
ION BIŢAN
Tiparul:
I.P. "Bucureștii-Noi"

80 lei

3 în stoc

Descriere

Cele șase «Concerte pentru mai multe instrumente» B.W.V. 1046-51 — denumite și «brandenburgice» datorită faptului că au fost dedicate, în 1721, margrafului Christian-Ludwig de Brandenburg — au fost scrise de J. S. Bach într-una din cele mai fericit-creatoare perioade ale vieții sale, perioada de la Köthen. Compunînd în acest răstimp numai muzică «profană» (ca Hofkapellmeister al unei curți protestante), Bach, care nu avea pe atunci nici 40 de ani, dă la iveală acele lucrări pe care posteritatea avea să le considere fundamentale pentru muzica universală: prima parte din «Clavecinul bine temperat», suitele pentru orchestră, sonatele și partitele pentru vioară, suitele (sau sonatele) pentru violoncel, Fantezia cromatică și fuga.

Mulți comentatori obișnuiesc să apropie cele șase brandenburgice de forma concertelor grossi, caracterizate prin opozițiile (reductibile) „dintre concertino și ripieno (tutti), adevărate conversații sonore ce transcriu un anumit discurs interior. Deși brandenburgicele lui Bach și cele încă vreo patru-cinci concerte de același tip (B.W.V. 1044, 1053, 1057, 1059 și 1060) se organizează în cadrul acestei forme constituite, ele ocupă totuși o zonă multă vreme singulară în istoria muzicii.

În mod elementar, ascultătorul este atras de construcția dinamică a cîmpului sonor, de bogăția invenției, de pasajele bucolice (ca în introducerea Concertului nr. 4) sau de cele festiv-dansante (ca în finalul Concertului nr. 1), de energia continuă a ritmurilor directoare sau de metrica lor anapestică subterană. Mai presus de aceste însușiri atractive, concepția polifonică și maniera de a trata instrumentele fac din aceste «Gruppenkonzerte» modele geniale ale simfoniei de cameră, așa cum o vor înțelege, abia în secolul nostru, compozitori ca Enescu, Schonberg, Webern și alții. Bach, acest mare inventator de frumos, dăruiește noi valori de culoare instrumentelor, fără a face din acest procedeu un scop în sine, ci, dimpotrivă, pentru a da mobilitate structurilor sonore care alcătuiesc un întreg. Fiecare din instrumentele soliste are o «voce», o viață distinctă, cu o experiență subînțeleasă, transmisă prin «gesturi» definitorii. «Distanța» de culoare, de ritm, de expresie, dintre două sau mai multe instrumente, are funcția unui «cîmp» care determină energiile melodiei și armoniei. A experimenta potențialul acestui cîmp devine un sublim exercițiu pentru Bach. Micșorînd aceste distanțe, adică extinzînd funcțiile concertante asupra întregului ansamblu, el creează prin al treilea concert brandenburgic modelul unui cîmp sonor de mare energie melo¬dică si armonică, în loc de concertino și ripieno, apar aici trei grupuri de instrumente de coarde, cu potențial aproape egal: trei viori, trei viole si trei violoncele (plus prezența barocă a clavecinului). Scriitura are o strictă economie, ilustrînd principiul aristotelic potrivit căruia opera trebuie să aibă acele proporții ce îngăduie cuprinderea lesnicioasă.

În concertul brandenburgic nr. 5, procedînd în chip invers, Bach restrînge funcțiile concertante și investește cu rol de solist clavecinul, care se impune în prim-plan printr-o puternică «vocație epică». Prin mărirea distanțelor, raportul devine mai perceptibil, ceea ce nu determină însă din fericire izolarea energiilor. Cu alte cuvinte, cele două concerte gravate pe acest disc pun în lumină două tendințe distincte ce se pot enunța pe scurt cu ajutorul unor termeni de o valoare pur sugestivă: concertul «orchestral» și concertul «instrumental». Termenii nu indică decît aplicarea aceleiași funcții concertante, unice, într-o dublă modalitate. Astfel, concertul nr. 3 este tipul concertului «orchestral», care va fi reîntîlnit abia la unii muzicieni novatori din secolul XX. Tipul concertului «instrumental» este concertul nr. 5, -din care vor descinde unele concerte clasice și mai ales marele concert instrumental romantic.

Concertul brandenburgic nr. 3, în sol major, are o structură condiționată de caracterul său «orchestral» despre care am vorbit mai înainte. Este un concert scurt ce evidențiază năzuința spre esențializarea expresiei. Mai mult încă, partea mijlocie a lucrării este constituită dintr-un embrion, un Adagio de factură cadențială: o singură măsură, cu presupunerea unor improvizații. Con¬certul este compus așa dar din două elemente verticale, din două corpuri durabile (părțile india și a treia), unite printr-un portal strimt, printr-un spațiu eliberat de o acumulare materială. Încercînd să ne-o reprezentăm plastic, compoziția se apropie de viziunea giottescă a «porții de aur» în fața căreia se întîlnesc două personaje biblice, loachim și Ana. O asemenea respirație armonică are sensul atingerii unui adevăr fundamental, inefabil.

Partea întîi — Allegro — se deschide printr-un unison aparent al grupului de coarde, polifonia fiind discretă. Apoi motivele sînt reluate alternant și ordonat, în stil imitativ, exprimînd prin aceeași structură obiectivă un conținut subiectiv identic. Uneori, repetiția cîștigă sensuri suplimentare, Bach utilizînd «travaliul multiplu» al vocilor, cooperare devenită principiu polifonic (Prinzip der durchbrochenen Arbeit). Acest travaliu distribuit determină un continuu dinamic de o solemnă frumusețe. Privită pe verticală, materia sonoră este triplu stratificată. Reliefurile ei exterioare (discursul viorilor) constituie coaja delicată sub care tresar straturile subiacente. Către sfirșit, o răsucire impetuoasă a stratului profund răsună ca un impuls ascendent țîșnit din adîncuri.

În partea a treia — Allegro —, zona ultimă a violoncelelor a fost eliminată, iar materia sonoră, ce se desfășoară într-un flux indefectibil, dobîndește mai multă unitate. Bach nu cruță nimic pentru a desăvîrsi concordanța internă, ceea ce, în limbajul logicii leibniziene, înseamnă tendință spre identitate.

Concertul brandenburgic nr. 5, în re major, respectă la prima vedere principiile concertelor grossi, pe linia Couperin-Vivaldi. Grupul concertino se distinge de tutti, fiind alcătuit dintr-un flaut, o vioară și clavecinul concertant. De altfel lucrarea a fost uneori catalogată drept Concertul nr. 14 pentru clavecin, flaut și vioară. Structura este în mod real tripartită, spre deosebire de Concertul nr. 3 care conține un adagio virtual, simbolic.

Tema primei părți — Allegro — este expusă de vioara prin¬cipală, la unison cu vioara în ripieno, și constă dintr-o succesiune de note repetate, două cîte două, ascendente și descendente, care figurează «treptele» unei construcții. Este realizat aici gestul deliberat-cutezător al căutării adevărului, al ascensiunii către un nobil ideal uman. Clavecinul intervine chiar din primele măsuri, alternînd rolul solistic cu cel de acompaniator, pînă cînd izbutește să domine celelalte instrumente. «Solo senza stromenti», el își expune discursul în toată măreția lui solitară, cu energie susținută, timp îndelungat. Cadență? Improvizație? Muzicologii oscilează, iar A. Golea o numește «mișcare de solist», într-adevăr, forța cu care clavecinul se eliberează impunîndu-se, măsoară funcția sa epică, înțelegînd prin aceasta, pe baza unei idei hegeliene, expresia unei lumi personale întemeiate pe sine.

Partea a doua — Affettuoso — e dominată de un sentiment de împăcare în lume. Melodia, calmă, devine imaginea lirismului, o proiectare emoțională deschisă.
Partea a treia — Allegro — reînscrie ideea de unitate a existenței, printr-o fugă concertantă, în care grupul concertino își diversifică rolurile și se amplifică, limitînd intervențiile clavecinului. O dată cu procedeele de împletire polifonică specifice fugii, la animarea acestei suprafețe unice contribuie în bună măsură elemen¬tul de ritm punctat al temei (permanent solicitat). După o largă desfășurare ascendentă, «exteriorizată», concertul se încheie într-o spirală sonoră ce concentrează substanța muzicală în zonele ei cele mai adînci.

Orchestra «Gewandkaus» din Leipzig, care susține interpretarea de față, sub bagheta lui Heinz Bongartz, își are originea în chiar vremea lui Bach. Sala Gewandhaus era sala de vînzare a mărfurilor postăvarilor, în care au avut loc primele concerte — «Das grosse Concert» și apoi «Liebhaberkonzerte». • Din 1781, audițiile se desfășoară cu regularitate, sub conducerea lui J. A. Hiller, căruia îi urmează, printre alții, F. Mendelssohn, Karl Reinecke, Arthur Nikisch, W. Furtwăngler, Bruno Walter, F. Konwitschny, H. Abendroth. Memoria acestor experiențe ilustre presupune o solidă tradiție de interpretare, pe care valoarea prezentei înre¬gistrări o confirmă.

PETRE TAUTU

L’orchestre «Gewandhaus» de Leipzig, dont l’origine remonte au temps de Johann Sébastian Bach, présente sur ce disque — sous la baguette de son chef permanent Heinz Bongartz — deux des plus populaires concertos brandebourgeois du Thomas-kantor, qui mettent en lumière deux tendances distinctes. Le Concerto no. 3 en sol majeur représente le modèle d’un champ sonore de grande énergie mélodique et harmonique; sa structure est conditionnée par un caractère orchestral proprement-dit, l’écriture apparaît fortement essentialisée. Par contre, dans le Concerto no. 5 en ré majeur, Bach restreint les fonctions concertantes et investit du rôle de soliste le clavecin, qui s’impose au premier plan par une «vocation épique» accentuée; à ses côtés, le violon et la flûte constituent le groupe concertant, opposé au «tutti», dans la meilleure tradition des concerti grossi de Couperin-Vivaldi.

playlist

Johann Sebastian Bach

CONCERT BRANDENBURGIC NR. 3 ÎN SOL MAJOR, B.W.V. 1048
1. Allegro, 2. Adagio, 3. Allegro
Clavecin: HANS PISCHNER

CONCERT BRANDENBURGIC NR. 5 ÎN RE MAJOR, B.W.V. 1050
1. Allegro, 2. Affettuoso, 3. Allegro

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice nr. 3 și 5”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *