Descriere

Cele două operete reprezentate pe acest disc cu cîte un mănunchi de selecțiuni par a avea puține puncte comune: una a fost scrisă de Johann Strauss, cealaltă de Franz Lehár, una datează din 1899, cealaltă din 1934, acțiunea uneia se petrece în mediul aristocratic-diplomatic din capitala Austriei în epoca congresului de la Viena, a celeilalte în lumea interlopă a tavernelor, dar și a marilor hoteluri de lux dintr-un centru cosmopolit al Africii de nord (probabil Tanger). Și totuși există ceva care justifică alăturarea celor două operete, dincolo de faptul că ambele au cunoscut premiera mondială la Viena: atît „Sînge vienez”, cît și „Giuditta”, sînt lucrări cu care se încheie nu numai carierele creatoare ale celor doi compozitori, ci chiar două epoci clar definite din istoria operetei.

în 1899, Johann Strauss avea respectabila vîrstă de 74 de ani. Cînd directorul cunoscutei scene muzicale vieneze „Carl-Theater” i se adresă, propunîndu-i să scrie o nouă operetă, autorul „Liliacului” și al „Voievodului țiganilor” opuse o rezistență explicabilă: nu se mai simțea în deplina posesiune a forțelor sale fizice și creatoare, în această situație, Johann Strauss fu rugat să accepte soluția de compromis, potrivit căreia muzica noii operete ;urma să fie selecționată din mai vechile sale melodii de dans, unele din ele devenite celebre. Ayînd autorizația de principiu a compozitorului, libretiștii Victor Leon și Leo Stein adaptară pentru scena de operetă una din piesele lor de teatru, a cărei atmosferă amintea în chip izbitor de aceea a „Liliacului”. Eroii povestirii — prințul Ypsheim-Gindelbach, prim-ministru al principatului imaginar Reuss-Schleiz-Greiz, contele Balduin Zedlau, ambasador al principatului la Viena, apoi soția sa Gabriele, valetul său de cameră Josef, dansatoarea Franzi, amanta ambasadorului, și manechinul Pepi, prietena lui Josef — se întîlnesc cu toții, sub diferite travestiri, la un bal aristocratic și mai tîrziu în „separe”-urile unui local mai popular, pentru ca, după ,,quiproquo”-urile de rigoare, si asistăm la reconstituirea firească a celor trei cupluri: ambasadorul cu soția sa, valetul losef și manechinul Pepi, primul-ministru și… dansatoarea Franzi.

Sudarea într-un șuvoi muzical continuu a numeroaselor teme straussiene alese de însuși compozitorul lor se dovedi a depăși posibilitățile bătrînului maestru. La propunerea sa, se făcu apel la unul din vechii săi colaboratori, Adolf Müller, prim dirijor la „Theater an der Wien”.

Apoi, însă, evenimentele se precipitară. La 22 mai 1899, Strauss fu nevoit să renunțe la invitația de a dirija un spectacol festiv al „Liliacului” cu prilejul împlinirii unui sfert de veac de la premiera celebrei operete; imediat după uvertură se simți rău și părăsi pupitrul. Peste cîteva zile se declară o dublă pneumonie. În ciuda îngrijirilor primite, starea sa se înrăutăți fulgerător, în după amiaza zilei de 3 iunie 1899 își dădu ultima suflare.

Adolf Müller rămase singur să termine sarcina preluată inițial alături de „meșterul” Strauss. La 25 octombrie 1899 avu loc premiera la „Carl-Theater”. Deși în muzica operetei erau încorporate asemenea valsuri vestite ca „Ziare de dimineață”, „Sînge vienez”, „Vin, cînt și femei” etc., eșecul fu total. Abia cu cinci ani mai tîrziu cînd „Theater an der Wien” înscena din nou opereta postumă a lui Johann Strauss, publicul vienez îi asigură succesul. De atunci „Sînge vienez” este pretutindeni recunoscută ca una din creațiile de necontestată valoare ale „regelui valsului”, dar totodată ca ultimul mugur răsărit în grădina veșnic verde a operetei clasice vieneze, pe care Johann Strauss o ilustrase cu atîta strălucire. Odată cu „Sînge vienez” se încheie un capitol al istoriei operetei, a cărui ultimă pagină se scrie — poate nu întîmplător — în ultimul an al secolului al XIX-lea. Dar la fel cu legendara pasăre Phoenix, o nouă operetă vieneză s-a născut, din cenușa celei vechi, odată cu primii ani ai secolului al XX-lea.

Principalul reprezentant al acestei noi operete, Franz Lehár, se afirmă curînd cu lucrările sale „Curse-grătare” (1902) și „Văduva veselă” (1905). începe o carieră presărată cu strălucite succese, în majoritate prezentate în premieră la Viena — „Contele de Luxemburg” (1909), .Dragoste de țigan” (1510), „Eva” (1911), „Clo-Clo” (1924) -, apoi la Berlin – „Paganini” (1925), „Țara surîsului” (1929).

În 1934, Lehár — în vîrstă de 64 de ani — prezintă iarăși la Viena (la Opera de stat), noua sa premieră „Giuditta”, comedie muzicală în cinci tablouri, pe un libret de Paul Knepler și Fritz Lohner. Reușjta era asigurată, căci pentru interpretarea celor două roluri principale — Giuditta și Octavio — se recursese la colaborarea unor celebrități ale scenei lirice a vremii, soprana Jarmila Nowotna și tenorul Richard Tauber. O seamă de arii și duete de mare cantabilitate — în stilul „lehárian” consacrat — scrise special pentru cei doi protagoniști, au dus la obținerea unui succes deplin, atît pentru compozitor, cît și pentru interpreți, deși acțiunea se petrecea într-o lume foarte îndepărtată de cea, atît de uzuală, a aristocraților și a prinților de operetă. Eroina principală, Giuditta, soția unui meseriaș, își părăsește soțul, fugind cu căpitanul Octavio, ofițer în armata colonială. Noul cuplu ajunge într-o localitate din Africa de nord, unde Giuditta se angajează ca dansatoare într-o tavernă. Octavio renunță la cariera ofițerească, pentru a deveni pianist într-un local de lux.

Deși Franz Lehár a mai trăit încă 14 ani, opereta „Giuditta” a rămas ultima sa lucrare. Ocuparea Austriei de către trupele hitleriste, apoi izbucnirea celui de-al doilea război mondial l-au împiedicat să se dedice în continuare muncii creatoare, în felul acesta „Giudittta” încheie și ea o etapă din istoria genului, aceea a operetei vieneze și berlineze din epoca de început a secolului al XX-lea și din perioada interbelică.

EDGAR ELIAN