Descriere

În necruțătorul proces de selecție operat de posteritate asupra creației artistice, Joseph Haydn este un mare învingător. Arta sa se impune din ce în ce mai mult, personalitatea sa creatoare oferă – atît interpretului, cît și ascultătorului – acea unică bucurie pe care doar muzica o poate dărui epocii noastre. Moștenirea sa muzicală este imensă, dar – fapt de-a dreptul uimitor —’muzica părintelui clasicismului vienez nu devine nici o clipă stereotipă si nu cade în autoplagiere. Invenția sa este nesecată, abundă în idei mereu noi, revârsîndu-se cu impetuozitatea unui fluviu al cărui debit este neîntrerupt.

Dintre simfoniile lui Haydn unele se bucură de o mai mare popularitate decît altele datorită denumirilor — adesea simplificatoare — pe care l -au primit și care au darul să concentreze atenția auditorului asupra unui singur moment al muzicii sau al ideii respectivei lucrări, lucru de care nu-l putem face răspunzător pe compozitor ; dealtfel, aceste denumiri nu acoperă un real programatism, dar, datorită lor, unele simfonii au fost favorizate, iar altele – cele lipsite de un titlu ce sugerează un „program” — au fost adesea trecute cu vederea de marele public.

În ultima vreme asistăm la un fenomen – firesc, dealtfel – potrivit căruia mulți dirijori din toata lumea readuc in circuitul concertistic simfoniile mai puțin cunoscute ole marelui compozitor, fiecare nouă „redescoperire” constituind o reală satisfacție artistica atît pentru orchestre cit și pentru iubitorii de muzică. In acest spirit se înscrie și alegerea făcută de dirijorul Szalman Lóránt : simfoniile nr. 93 și 98.

Simfoniile londoneze, ciclu din care fac parte și cele două lucrări de pe acest disc, au avut o importanță deosebită în evoluția stilului haydnian, precum și în evoluția genului. Călătoria lui Haydn la Londra are pentru el o dubla -semnificație : pentru prima dată, călătorește dincolo de granițele Austriei, avînd o bună ocazie să-și lărgească orizontul spiritual, avînd posibilitatea de a conlucra cu una dintre cele mai bune orchestre din acele vremuri, orchestră ce întrecea cu mult capacitatea ansamblului prințului Esterházy, ansamblu care-i stătea permanent la dispoziție compozitorului. Simfonia in Re major, nr. 93, o doua din ciclu, a fost compusa la Londra în anul 1791 și prezentată publicului în cea mai impozantă sală de concerte din Anglia : Hannover Square Rooms. începe cu o introducere lentă, Adagio, ce se caracterizează printr-o atmosferă încordată, la care contribuie și modulațiile de mare rafinament.

Partea întîi, Allegro assai, este dominată de cele două teme ale formei de sonată. Deosebit de semnificativ este procedeul dezvoltării motivice, oriunde se ivește pentru aceasta o posibilitate și în special în secțiunile tranzitive și în dezvoltare. In aceasta din urmă, o densă textură polifonică realizează o culminație de o deosebită intensitate. Partea a doua, Largo cantabile, ni-l înfățișează pe epicul Haydn, in postură de poves¬titor. Se realizează o atmosferă variata prin transformarea motivului inițial suav ș! senin. Partea a treia, Menuetto, Allegretto debutează cu puternice momente de unison, se continuă apoi in ritmuri ce dizolvă spiritual metrul ternar tradițional, Haydn metamorfozează el însuși menuetul, care fusese invenția sa în cadrul simfoniei clasice, oferind astfel o sugestie directă pentru scherzo-ul beethovenian. Chiar și trio-ul, prin dialogul realizat cu elemente contrastante, se încadrează în această concepție novatoare. Finalul, Presto mă non troppo, este dominat de o temă avîntată ce cucerește imediat interpretul și ascultătorul. Haydn nu se dezminte nici de data aceasta, umorul său hîtru împrumutînd acestei teme inflexiuni neașteptate. Această parte, de un remarcabil mono-tematism nu este lipsită de spirituale surprize caracteristice marelui compozitor, cea mai neașteptată dintre acestea fiind revenirea temei a doua din prima mișcare și prin care Haydn realizează o puternică coeziune a întregii lucrări.

Simfonia în Si bemol major, nr 98, apărută în anul 1792, demonstrează semnele unei maturități a simfonismului clasic, care se înrădăcinează puternic în epocile muzicale premergătoare, reunind în același timp și cele mai recente cuceriri pe tărîmul edificării simfoniei.

Partea întîi, Allegro, este precedată de un Adagio sumbru în si bemol minor, în care sunt prefigurate nucleele tematice ale secțiunii propriu-zise. Pe parcursul acesteia are loc o dezvoltare motivicâ spectaculoasă, in care stăpînirea meșteșugului se îmbină cu o invenție uimitoare. De fapt, prima parte este dominata de tema inițială, pe cînd cea de a doua temă apare doar episodic, iar o a treia idee conclusivă desâvîrșește expoziția. Dezvoltarea, de o măiestrie contrapunctică impunătoare, exploatează la ma¬ximum posibilitățile temei principale. Repriza este concisă. Partea a doua, Adagio cantabile, datorită caracterului său imnic, elevat, se distinge chiar și dintre părțile lente ale simfoniilor londoneze. Mersul solemn a! discursului muzical capătă adesea accente dramatice. Se spune că acest Adagio a fost înrîurit de vestea morții lui Mozart, veste care l-a zdruncinat pe Haydn. (într-adevăr, se pot detecta în această simfonie unele accente tipic mozartiene). Menuetul, Allegro, plin de ritmuri viguroase, emană o forța telurică. Trio-ul, grațios, aduce un puternic contrast. Finalul, Presto, demon¬strează din nou inepuizabila forță creatoare d lui Haydn. Oare, monotematismul sur¬prinzător al acestei părți este o moștenire barocă, sau o premisă a desâvîrșirii stilului clasic ț Dacă luăm în considerare intervențiile concertante, solistice, înclinăm să ac¬ceptăm prima supoziție, iar dacă acceptăm contururile unei monumentale forme de sonată clasică, bineînțeles că vom opta pentru a doua. Oricum ar fi, este ;o secțiune de indiscutabilă perfecțiune, a cărei podoabă o constituie însemnele unui spirit genial.

CSIKY BOLDIZSÁR

Nombreux sont les chefs d’orchestre qui ont prouvé leur intérêt pour toutes les symphonies de Joseph Haydn, pas seulement pour celles dont les titres suggèrent un vague pragmatisme. Dans cet esprit il convient d’apprécier le choix du chef Szalman Lóránt et de l’Orchestre symphonique de la Philharmonie de Tîrgu— Mures, qui présentent sur ce disque les Symphonies No. 93 et 98 du cycle des Symphonies Londoniennes, d’une importance essentielle pas seulement pour l’évolution du style haydnien, mais aussi pour l’évolution de la symphonie comme genre. C’est le cycle créé au cours du premier voyage de Haydn à Londres, en 1790, lorsqu’il eût l’occasion d’élargir son horizon spirituel et de composer pour un orchestre de plus amples proportions que celui dont il disposait chez le prince Esterházy.

Szalman Lóránt et l’Orchestre de la Philharmonie de Tîrgu-Mures ont entrepris des tournées en France, R. D. Allemande, U.R.S.S. etc. Leur interprétation se remorque par le respect de la partition, ainsi que par leur désir de continuer les meilleurs tradition classiques.