Descriere

Printre cele aproape 700 de lucrări ale lui Mozart, simfoniile ocupă un loc deosebit de important. Alături de Haydn, Mozart este întemeietorul simfonismului mo¬dern, care s-a păstrat, ca arhitectură muzicală, pînă în zilele noastre.
Simfoniile sale au constituit subiectul multor tomuri voluminoase, au fost analizate notă cu notă, au prilejuit multe controverse muzicologice. Muzica lui Mozart trăiește însă prin strălucirea, profunzimea și candoarea geniului și nu prin rigorile – de altfel duse pînă la perfecțiune – ale formei sau structurii. Aceste trăsături pot fi întrevăzute încă de la creațiile din copilăria și adolescența compozitorului.
Derivate din SINFONIA italiană (astfel era denumită în Italia preclasică uvertura de operă), cele dinții simfonii scrise de Mozart purtau numele de UVERTURĂ. Cu ocazia concertului care a avut loc la Londra la 20 februarie 1765, primele sale simfonii au fost astfel anunțate : „…Uverturi ale acestui uimitor compozitor, în vîrstă de numai 8 ani…”. Simfonia nr. 1 în Mi bemol major KV 16, foarte scurtă, are 3 părți, grupate în ordinea : repede — rar — repede, demonstrînd astfel înrudirea cu înaintașa sa, uvertura de operă napolitană. Deși naivitatea copilului și influențele diverse sînt evident sesizabile, simfonia lasă să se prevadă personalitatea creatorului matur. Se remarcă în mod cu totul deosebit partea a doua, Andante, unde, pe lingă formula ritmică a instrumentelor de coarde, apare ia suflă¬tori o temă pe care o vom regăsi neschimbată în finalul ultimei sale simfonii, „Jupiter”, scrisă cu 24 ani mai tîrziu, în 1788.
Simfonia în Fa major KV 75 a fost scrisă la vîrsta de 15 ani. Este interesant de subliniat că în numerotarea tradițională a simfoniilor lui Mozart, aceasta apare sub nr. 42, deci după simfonia „Jupiter” (nr. 41), datorită descoperirii mai tîrzii a manuscrisului (situații asemănătoare există și la alte lucrări ale lui Mozart: sonate, cvartete etc.) *). Simfonia este tot de factură italiană, dar și cu unele influențe vieneze preluate din muzica fraților Haydn. In succesiunea celor patru părți se remarcă introducerea menuetului imediat după prima parte – Allegro -, inovație prin care Mozart caută să pună în valoare partea a 3-a, Andantino. Deși vîrsta își spune cuvîntul și nu găsim aici nici sinceritatea naivă a copilăriei și nici geniu] matur, lucrarea este valoroasă ca o exemplificare a creației adolescentine a lui Mozart.
Simfonia nr. 27 în Sol major KV 199 a fost scrisă în 1773 la Salzburg și poate fi considerată ca făcînd parte dintre ultimele lucrări cu caracter și influență italiene. Partea întîi este un model de perfecțiune al formei de sonată realizată cu o concentrare maximă a materialului tematic, cu o economie severă a momentelor de tranziție. Partea a doua, în formă de lied, pregătește un final rapid cu elemente contrapunctice, care prefigurează structura unor finaluri ale capodoperelor de maturitate.
„Mozart este mult prea complex și prea divers pentru a putea fi caracterizat printr-o singură trăsătură. La el se întîlnește tot ce poate fi exprimat prin muzică și în plus o măiestrie uimitoare… Mozart nu mai poate fi tratat superficial. Există în opera lui o forță care se cere a fi scoasă la suprafață…” Astfel definește pe scurt Carlo Zecchi într-un interviu acordat revistei ,,Muzica”, stilul și concepția sa asupra interpretării mozartiene.
Pianist concertist de renume internațional, elev al lui F. Busoni și A. Schnabel, Zecchi este un muzician prin excelență clasic, avînd o preferință declarată pentru Mozart .Această preferință se manifestă pe parcursul întregii sale cariere de pianist, și mai tîrziu de dirijor, precum și în activitatea sa pedagogică (din 1947, în afara catedrei sale de la academia Santa Cecilia din Roma, predă cursuri de vară la ,,Mozarteum” din Salzburg).
Arta dirijorală a lui Zecchi relevă pregnant formația sa pianistică, evitînd orice contingență cu meșteșugul spectacular și scoțînd în evidentă, cu un temperament și cu o candoare specific meridionale, valorile de fond ale muzicii.
BEN BERNFELD

Among Mozart’s almost 700 works, the symphonies hold a particularly important place. Mozart is, next to Haydn, the founder of modern „symphonism”, which has been preserved, as a musical architecture, to our days.
His symphonies have formed the object of many thick volumes, they were studied, note after note, occasioning many a controversy among musicologists. It is, however, the brilliance, the generosity, the profoundness and not the rigors of its form or structure, which actually were led to perfection. Those features may already be noticed in his early childhood and teenage compositions.
The first symphonies written by Mozart, which were derived from the Italian SINFONIA (that is how the preclassic opera overture was called in Italy) had the name of UVERTURES. At the concert which took place in London, on February 20-th 1765, his first two symphonies were thus’ announced: …overtures of this amazing composer, aged only eight”.
Symphony No. 1 in E flat major by Mozart, is very short. It has three movements grouped in the following order: quick — slow — quick, thus showing its relations with the Napolitan opera overture, its predecessor, Although the child’s naivete and the various influences are abviously noticeable, the personality of the mature creator may alrea¬dy be felt in the Symphony. The second movement, Andante, is particularly remarkable : besides the rhythmic formula of the string instruments, the wind Instruments attack a theme we shall find unchanged in the Finale of his last symphony („Jupiter”), written 24 years later, in 1788.
Symphony in F major KV 75 was written at the age of 15. In the traditional numbering of Mozart’s symphonies, this one is number 42, coming after the „Jupiter” Symphony (no. 41), because the manuscript was discovered later (similar situations also existing with other works by Mozart: Sonatas, Quartet; etc.). The symphony is of an Italian structure; it has also some Viennese influences taken over from the music of the Haydn brothers. The introduction of the Menuet, right after the first movement, Allegro, is an inovation by which Mozart tries to turn the third movement, Andantino, to account. Although age has its say, and we find here neither the naive sincerity of childhood nor the features of a mature genius, the work is valuable as an example of Mozart’s teenage creation.
Symphony No. 27 in G Major KV 199 was written in 1773 at Salzburg and may be considered to belong ta Mozart’s last works with an Italian influence or character. The first movement is a model of perfection in the Sonata-form, achieved with an utmost concentration of the theme mate¬rial, with an economy of the moments of transition being strictly observed. The second movement, in the lied form, prepares n rapid Finale, with counterpoint elements pre-figuring the structure of the Finale of some of his later masterpieces.

„Mozart is much too complex and too diverse to be characterised by a single feature. His works comprise all that can be expressed by music and aven more than that, an amazing mastery… Mozart can no longer be treated superficially. There is in his work a force which you must bring to the fore…” That is how Carlo Zecchi defined, in an interview granted to the Romanian magazine „Muzica”, his ideas and conception on the interpretation of Mozart’s works.
A pianist of world renown, a pupil of F. Busoni and A. Schnabel, Carlo Zecchi is above all a classical musician with an open preference for Mozart. That preference has been manifested all along his career of a pianist, and later as a conductor, as well as in his pedagogical activity (since 1947 he delivered courses at the Santa Cecilia Academy in Rome, and participated in the summer courses of the Salzburg „Mozarteum”).