Descriere

„Este un actor excepțional, sau, ca să evit o expresie ce poate fi rău înțeleasă, un mare orator muzical…” (George Călinescu despre George Georgescu)

Ne-am însuflețit din elanurile simfoniei enesciene care a fost denumită „Eroica românească” ; am intrat în rîndurile răsculaților lui Tudor Vladimirescu atunci cînd prezenta oratoriul frescă-istorică de Gh. Dumitrescu ; ne-am împărtășit din lumina bucuriei părintești cînd conducea „Idila Siegfried”, dar ne-au trecut fiorii ascultînd Marșul funebru din „Amurgul zeilor” ; ne-au amuzat ghidușiile lui Till Eulen’spiegel, am pășit parcă împreună cu dirijorul în coralul solemn ce hiperbolizează Marea poartă a Kievului, iar în Simfonia „Patetică” am încercat retrăirea unor cumplite deznădejdi și disperate străduințe de reînnodare a firelor optimismului vieții.

Am simții zguduirea sălii în cataclismele sonore pe care cu întreaga ființă le dezlănțuie, l-am urmărit vîslind calm ca pe o nesfîrșită mare a tăcerii, i-a-m admirat făptura statuară de „pater familias” ce se apleca asupra orchestranților săi, am văzut suferința trecută asupra viori¬lor ori violoncelelor.

Cînd participai la un concert al său, prezența artistului, fluidul pe care-l emana de la pupitru către instrumentiști și de la ei, prin reflex, către public te făcea să uiți alte interpretări, chiar dacă ți se păruseră cele mai bune. Tălmăcirea lui nu trebuia privită în amănunte, ci în între¬gul ei, ca și cum ai fi contemplat un monument ale cărui contururi se figurează într-un spațiu larg. Acum avem și perspectiva timpului.

După un deceniu de la moartea prestigiosului șef de orchestră George Georgescu — care a fost zeci de ani director al Filarmonicii din București, director ani în șir al Operei din Capitală, oaspete mereu dorit și stimat al numeroase centre ale vieții muzicale din Europa și America — stăruie amintirea talentului său autentic și a realizărilor lor.

Viața muzicală și creația noastră componistică datorează mult lui George Georgescu. Sub bagheta lui au concertat pe scena Ateneului soliști români de renume ; sub conducerea sau prin grija sa directorială au fost prezentate, adesea în primă audiție, numeroase lucrări ale compozitorilor de la noi, unele cîntate și peste hotare, în turneele .pe care Filarmonica din București sau dirijorul ei, singur, ‘le-a întreprins peste hotare. Pe de altă parte, datorită renumelui artistic internațional dobîndit de diri¬jorul român, cu instituția condusa de el au colaborat cei mai de seamă șefi de orchestră, soliști și compozitori — interpreți din lumea întreagă. Activitatea de concert bucureșteană se înscrisese în circuitul valorilor artistice mon¬diale contemporane.

Înainte de a apărea pentru prima oară la pupitrul Filarmonicii din București, în ianuarie 1920, George Georgescu (născut în 1887, mort în 1964), studiase la Con¬servatorul din București și se perfecționase la „Hochschule für Musik” din Berlin. Se afirmase ca violoncelist și membru de cvartet (Cvartetul Marteau, notoriu la timpul său).

Trebuind să abandoneze instrumentul din pricina unei crampe profesionale, este atras de dirijorat și debutează în capitala Germaniei unde se înfruptase din pilda și învățătura unor baghete celebre, între care aceea a lui Nikisch. Georgescu a dobîndit nemijlocit ceea ce numim „marea tradiție a artei interpretative europene”, exercitînd-o și statornicind-o apoi la noi mai ales pe materia artistica ilustră a partiturilor clasice și din „veacul de aur al romantismului” — cu toate variantele și iradierile aces¬tuia (școli muzicale naționale, post-romantism). Ceaikovski, în redarea căruia faimosul Nikisch fascina, era, desigur, o atracție aparte. In mai 1923 Georgescu prezintă un memorabil festival dedicat marelui compozitor rus, cuprinzînd și răscolitoarea „Patetică”.

Desigur, pe parcurs s-a -produs în activitatea curentă de la Filarmonică și în obișnuita colaborare a dirijorului cu Orchestra Radio cristalizarea concepției interpretative asupra partiturii, unică în felul ei în istoria genului. Simfo¬nia a putut vehicula, mai mult decît altele, pe lîngă con¬tinua lărgire a orizontului artistic, aprofundarea acelei încărcături emoționale adusă de experiența unei vieți pline și îndelungate.

Am asistat la repetițiile lui Georgescu în februarie 1957, cînd reluase, cu Orchestra Raido, „Patetica”. De-a lungul a peste 40 de minute, această înregistrare-document, revalorificată și ameliorată tehnic, evocă semnificativ înalta artă interpretativă a dirijorului George Georgescu la pupitrul Orchestrei Radio, memorabila comuniune de sensibilitate și solidaritate umană pe care o crea prin intermediul muzicii, in partea întîi sîntem tentați să fredonăm tema suferindă a viorilor și violoncelelor — după introducere — așa cum făcea el, uneori, cu vocea sa baritonală de violoncel. Acordul „trăznet” și învrăjbirea din dezvoltările muzicale, sau, la celălalt pol, „pianississi-mele” infime puteau fi oare suportate, reținute, de microfoanele de captare ?

Eleganța curtenitoare a muzicii prilejuia, în partea a doua, un protocol al gestului dirijoral al lui George Georgescu, ce se unduia, în afara schemei convenționale a măsurii, într-o admirabilă compoziție vizuală complementară.

În jocul de scherzo sclipeau florete de cavaler al spiri¬tului și, după „accentele voluntariste din încheierea părții a treia, cu greu ne rețineam să nu declanșăm frenetice aplauze. Era imaginea unei izbînzi la care am fi vrut să rămînem. Dar această „Patetică” o inserează ca pe un episod.

Epilogul simfoniei-poem este lamentația și dispariția în neantul spiritului însingurat și zdrobit, un ecou, în straturile cele mai adinei ale eului, al unor potrivnicii zguduitoare și înduioșătoare. Din suferința și căderea unora, se nasc, pentru ceilalți și în numele omeniei blînde raze con¬solatoare, speranța în mai bine. Acest mesaj continuă să răzbată din „Patetica” pe care discul ne-o readuce în memorabila interpretare a lui George Georgescu . . . „un mare orator muzical”, aici în imensa problematică a firii, a existenței.

EUGEN PRICOPE

Avont de débuter à la tête de la Philharmonie de Bucarest, en janvier 1920, Georges Georgesco (1887—1964) avait étudié au Conservatoire de Bucarest et ensuite à la Hochschule für Musik de Berlin. Il s’était ‘affirmé comme violoncelliste et membre du quatuor de cordes Marteau, célèbre en son temps. Devant abandonner l’instrument à cause d’une crampe professionnelle, il est attiré par l’art du chef d’orchestre et débute dans la capitale de l’Alle¬magne, où il avait étudié, entre autres, avec Arthur Nikisch. Georges Georgesco a ainsi bénéficié de la ,.grande tradition interprétative européenne”, qu’il a exercée sur la matière artistique illustre des partitions classiques et romantiques, avec toutes les variantes de celles-ci (écoles musicales nationales et post-romantiques). Tchaïkovsky, dans les œuvres duquel Nikisch réalisait une véritable fas¬cination, constituait une attraction spéciale dans les con¬certs de Georgesco. En Mai 1923, il présentait un mémo¬rable festival dédié au grand compositeur russe, qui com¬prenait la „Pathétique”. Au cours des longues années de son activité courante à la tête de ‘la Philharmonie de Bucarest, ainsi que de sa collaboration habituelle avec l’Orchestre de la Radiotélévision Roumaine, sa conception interprétative au sujet de la partition s’est cristallisée d’une manière unique. La Symphonie a pu véhiculer, plus que toute autre, l’élargissemeent continuel de son horizon artistique, mais aussi son approfondissement de la tension émotionnelle grâce à l’expérience d’une vie.

Sous la baguette de Georgesco, la Pathétique” reçoit les accents d’une émouvante confession, aux larges échos. Georgesco — disait l’académicien Georges Călinesco — est un grand orateur musical”. Orateur ici aussi, dans l’immense problématique de l’existence et de ses profon¬des significations.