Descriere

Figură legendară a artei violonistice, compozitorul genovez Niccolo Paganini (1782—1840) și-a desfășurat activitatea creatoare exclusiv în domeniul viorii, instrument pe care îl stăpînea cu o prodigioasă virtuozitate. Intr-o epocă în care muzica italiană se îndrepta îndeosebi spre genul operei, el a continuat cu strălucire tradiția stilului instrumental, ilustrat în secolele XVII și XVIII de pleiada marilor compozitori italieni : Vivaldi, Corelli, Tartini, Geminiani, Locatelli. Copil minune, Paganini era la vîrsta de 9 ani un virtuoz al mandolinei, chitarei și viorii. El s-a afirmat curînd ca un fenomenal concertist, străbătînd, în decursul anilor, numeroase țări și centre artistice din Europa. A murit la Nisa la 27 mai 1840.

 
Pornind de-la elementele unei noi tehnici violonistice, mai suplă, mai capricioasă și mai strălucitoare, fundamentată de Tartini și în deosebi de Pietro Locatelli, Paganini a lărgit considerabil mijloacele de expresie ale instrumentului său. Extraordinara tehnică vio¬lonistică a lucrărilor sale a inspirat unele creații ale marilor compozitori romantici Liszt, Schumann, Chp-pin, Berlioz, Brahms și, mai recent, Rahmaninov. în timpul vieții, Paganini a tipărit foarte puține lucrări, printre care ciclul celor «24 de capricii» pentru vioară solo. A scris 5 concerte pentru vioară și orchestră, Sonate pentru chitară și vioară, Cvartete pentru trio de coarde și chitară, Serenade pentru același ansamblu instrumental, multe din ele publicate postum sau rămase nepublicate.

 
Cele mai cunoscute din cele 5 concerte scrise de Paganini sînt primele două : Concertul Nr. 1, în Re major, op. 6 și Concertul Nr. 2, în si minor, op. 7, pe care discul de față le prezintă în inter¬pretarea violonistului Yvry Gitlis și a Filarmonicii varșoviene.

 
In lucrările concertante ale lui Paganini găsim o sinteză inovatoare a tuturor elementelor violonistice. Materialul melodic, de largă accesibilitate, ce poartă pecetea canțonetei populare italiene și a ariei de bel-canto, e prelucrat improvizatoric, pe principiul variațiunii și al fanteziei de tip romantic. Desfășurarea discursului muzical tinde continuu la afirmarea pe prim plan a instrumentului solistic. Pe canavaua unui discret acompaniament orchestral, vioara îmbină toate modalitățile tehnice posibile. Ea trece cu fluiditate de la cîntul melodic la cel acordic, străbate pasaje de arpegii, execută cele mai dificile salturi intervalice (în care decima revine frecvent) și figurații vertiginoase de terțe și sexte ascendente și descendente, acompaniază linia melodică cu pizzicatele mîinii stingi, obține gli-ssande cromatice, explorează toate registrele, de la cel grav pînă la cel acut și supraacut. Efecte de chitară, imitații onomatopeice, folosirea sunetelor armonice, alternarea cantilenei patetice cu recitativul declamat, toate acestea imprimă artei lui Paganini un caracter spontan și scînteietor.
Concertul Nr. 1, în Re major, op. 6 este alcătuit după schema tradițională tripartită.

 
în partea 1, Allegro maestoso, orchestra expune cu elan tema principală, în diferite nuanțe și registre. Un decrescendo face trecerea spre tema secundară, cantabilă. Aceste două idei de bază vor fi reluate de instrumentul solist, care le va potența și îmbogăți conținutul. Cea dintîi este intonata cu o vigoare avînd un pronunțat caracter ritmic și de virtuozitate. Tema secundară, do/ce espressivo, este o cantilena care sugerează, cu acompaniamentul ei orchestral «alia guitarra», cîntecul popular italian de stradă. Din clipa intrării viorii în acțiunea muzicală, rolul orchestrei se va limita, cu foarte rare excepții, la acela de acompaniament, întregul arsenal al mijloacelor tehnice este valorificat în dezvoltare, care culminează cu cadența solistului. De-a lungul primei părți mai apar și alte elemente tematice, alternate după principiul contrastului și surprizei.

 
Partea a II-a, Adagio espressivo, în atmosfera unei serenade, începe cu o introducere orchestrală, după care instrumentul solist intonează cu căldură o temă melodică. Același caracter cantabil, aproape vocal, influențat de stilul ariei de operă, e prezent si în melodia secțiunii mediane. Utilizarea temelor în diferite registre și ornamentarea lor cu triluri și scurte fraze declamate tind să evidențieze rolul de prim ordin al instrumentului solist.

 
Un rondo final, Allegro spirituoso, alternează strălucitor o avîntată temă-refren cu două cuplete cantabile. Spre sfîrșitul exuberantului-rondo, atenția ascultătorului este reținută de dialogul viorii soliste cu trompeta, apoi cu flautul, dialog de un deosebit efect poetic, care a fost remarcat cu admirație de Berlioz.

 
Mai puțin cîntat, Concertul Nr. 2, în si minor, op. 7, pentru vioară și orchestră a fost compus în anul 1826 și tipărit după moartea compozitorului, în 1851. El prezintă aceeași alcătuire tripartită tradițională >ca și Concertul în Re major.

 
Partea 1, în mișcare Allegro maestoso, se deosebește de prima mișcare a Concertului Nr. 1 prin maniera expunerii materialului tematic. După trei măsuri introductive ale orchestrei, solistul participă împreună cu masa instrumentelor (tutti) la enunțarea primei teme, de un caracter cantabil, do/ce. O noua idee, mai pasionată, este intonată la unison de vioară și orchestră. Tema secundară, expusă în stil omofonic, reduce astfel rolul orchestrei. Noi teme și motive succedîndu-se cu spontaneitate într-o atmosferă rapsodică, alimen¬tează șuvoiul desfășurării muzicale. O cadență de virtuo¬zitate a viorii soliste precede sfîrșitul primei părți.

 
Partea a doua, în mișcare lentă, Adagio, debutează cu un dialog romantic între vioara solistă și corni, apoi între flaut și vioară. Auzim apoi, pe un acompaniament orchestral persistent, tema largă de canțonetă a instrumentului solist. Intonată cu arzătoare dăruire, o noua frază melodica a viorii ne conduce spre episodul în care solistul cîntă pe coarda a 4-a. Mișcarea se încheie, în sonorități irizate, cu terțele ascendente ale viorii soliste în registrul înalt.
Partea a III-a, Rondo, în mișcare Allegro moderato, a devenit celebră în transcrierea pentru pian realizată de Franz Liszt într-una din cele mai populare piese ale sale, intitulată « La campanella». Secțiune plină de elan ritmic și de o melodică senină, cuceritoare, finalul sugerează prin tema-refren a Rondo-ului sonoritatea transparentă, argintie, a clopoțeilor, încredințată cînd solistului, cînd orchestrei, tema-refren suferă o continuă gradație dinamică. La fel de alerte, cupletele alternează cu elementele variaționale construite pe profilul primei teme.

 
Violonistul care s-a încumetat să străbată dificultățile tehnice ale celor două concerte de Paganini este izraelianul Yvry Gitlis. Talent precoce, descoperit de Bronislav Huberman, Gitlis absolvă Conservatorul din Paris, obținînd, la vîrsta de 13 ani, Marele premiu. A continuat un timp, să studieze cu Jacques Thibaud, Cari Flesch și, după cel de-al doilea război mondial, cu George Enescu. Începînd din anul 1951, recitaluri la Paris, turnee în S.U.A., Anglia și R.F. a Germaniei îl impun printre violoniștii de marcă ai ultimilor decenii. Gitlis cîntă, pe lîngă concertele clasice și romantice cele mai reprezentative, piese concertante și solistice ale muzicii contemporane, printre care concertele de Bartok, Stravinsky, Alban Berg, Hindemith, Prokofiev, Rene Leibovitz. Distins cu Marele Premiu al Discului decernat de Academia « Charles Cros», Gitlis acordă un loc important, în repertoriul său, sona¬telor și pieselor pentru violină solo, de la Sonata în re minor de Bach pînă la Sonata de Bartok. Yvry Gitlis interpretează de asemenea sonatele pentru vioară si pian de George Enescu, în deosebi Sonata a 3-a, în caracter popular românesc.

 
Stanislaw Wislocki, dirijorul excelentei Filarmonici varșoviene, și-a făcut studiile muzicale în anii războiului, în țara noastră. Este unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai artei dirijorale din R.P. Polonă.
V. CRISTIAN