Saint-Saëns ‎– Simfonia nr.3 în DO minor, opus 78

Disc Vinil » Saint-Saëns ‎– Simfonia nr.3 în DO minor, opus 78

SAINT SAENS

Saint-Saëns ‎– Simfonia nr.3 în DO minor, opus 78

Artist (grup, formaţie etc.):
Saint-Saëns
Componenţă:
La orgă: HANS ECKART SCHLANDT
Categorie (gen):
muzica clasica, , baroc, simfonic
Orchestra(e):
Orchestra simfonică a Filarmonicii «G. Dima» din Brașov
Dirijor:
Ilarion Ionescu-Galați
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1981
Cod casa de discuri:
STM-ECE 01758
Ţara:
Romania
Grafica:
POHRIB CONSTANTIN
Tiparul:
Electrecord

200 lei

1 în stoc

Descriere Produs

Compozitorul, dăruit de destin cu privilegiul de a fi asistat la dezvelirea propriului său monument si la inaugurarea muzeului care îi poartă numele, Carnille Saint-Saens, este considerat și azi o personalitate marcantă; de talie universală, a muzicii franceze din cea de a doua jumătate a secolului trecut.

 

 

Născut la Paris,’în anul 1835, el a atras asupra sa atenția lumii muzicale pariziene încă din anii copilăriei. Ca preșcolar, descifra la pian partitura generală a operei Don Giovanni de Mozart. La zece ani a debutat în sala Pleyel ca interpret al unui concert de pian de Mozart, urmînd apoi să se înscrie la Conservator pentru a se perfecționa ca organist sub îndrumarea lui Francois Benoist și a învăța compoziție de la Jacques Fromental Halevy; la formarea lui au contribuit substanțial și contactele sale personale cu Charles Gounodcare, la rîndul său, în scrierile sale memorialistice, i-a dedicat mai tînărului său coleg de carieră pagini pline de admirație. Cînd la vîrsta de optsprezece ani i s-a încredințat la Paris postul de titular al orgii din biserica St. Merry, Saint-Saëns avea deja la activul său nu numai premiul l al Conservatorului la orgă, ci și succesul primei sale simfonii. A fost fondator și promotor — alături de Edouard Lalo, Cezar Franck și Georges Bizet — al istoricei Société Naționale de Musique, înființată în 1871 cu scopul promovării spiritului francez în muzică. Prieten al lui Gounod, Liszt și Anton Rubinstein, Saint-Saëns s-a bucurat pînă la moartea sa survenită în Alger (1921) de faima unui clasic contemporan al muzicii franceze.

 

 

Pe bună dreptate! El a știut să îmbine într-o manieră absolut personală idealul de clasicism, întruchipat pentru el mai ales de opera lui Mozart, cu cele mai nobile trăsături ale spiritului francez: claritate și eleganță în exprimare, echilibru în modelarea formelor ample, un simț sigur al măsurii, noblețe și elevație în toate mani­festările voinței creatoare. Admirator al lui Corneille și Victor Hugo, Saint Sae’ns nu a fost, totuși, înrîurit nici de dramatismul grav al tragicianului clasic, nici de clocotul revoluționar al geniului romantic; cu toată influența lui Gounod și Liszt, el a rămas un clasic, un clasic întîrziat. (După unii comentatori mai severi ai operei sale: doar un eclectic distins). Prezent în conștiința publicului meloman de pretutindeni cu un număr considerabil de lucrări, (concerte de pian, de vioară și de violoncel, celebra « Introducere și Rondo capriccioso », « Dans macabru », « Carnavalul animalelor », « Jota Aragonese », cîteva lucrări camerale și, mai presus de toate, « Samson și Dalila»), Saint-Saens este mai popular azi decît Halevy și Gounod, Massenet și d’lndy, Chabrier și Duparc și mulți alții, atît de celebri la Paris in timpul vieții sale.

 

 

Terminată în 1886, dedicată memoriei lui Franz Liszt decedat în același an, Simfonia nr. 3 de Saint-Saëns este o capodoperă a vieții sale, totodată și un punct culminant al istoriei simfonismului francez. Lucrarea se compune din două părți ample, rezultate și ele din contopirea a cîte două secțiuni distincte, legate toate prin firele unei tematici comune, ea constituind astfel întruchiparea măiestrită a unui model original de simfonie romantică. După o scurtă intro­ducere lentă, în care solistul, apoi grupul flautelor, prefigurează • tema principală a părții întîi, orchestra de coarde intonează moto-ul întregii lucrări: o melodie care începe aidoma celebrului imn gregorian Dies irae (Ziua mîniei, simbol muzical al supremei judecăți, al celei mai aspre pedepse și al inevitabilității supliciuluj), și care, după primele cinci note citate din străvechea melodie liturgică, se continuă cu p turnură cromatică descendentă nu mai puțin definitorie pentru profilul ei.

 

 

Integrată inițial în figurația de șaisprezecimi a coardelor, această temă-cheie urmează să evolueze pe parcursul părții l (Allegro moderato) sub felurite aspecte ritmico-melodice și în cele mai variate situații dramaturgice.

 

 

Regina instrumentelor, orga își face intrarea după o pauză generală, în cadru! acelei ample secțiuni concluzive (Poco adagio) care poate fi privită drept partea a doua a unui ciclu simfonic tradițional în patru părți. Ea acompaniază, simplu și modest, o melodie suavă, intonată la unison, pianissirno, de plenul orchestrei de coarde. Prima secțiune a părții a doua are funcțiunea unui scherzo al ciclului tetrapartit.

 

 

Ea seamănă surprinzător cu partea I-a: același do minor, aceeași măsură de 6/8. același Allegro moderato, Și — același «dies irae» necruțător care răsună și la sfîrșitul acestei secțiuni. Orga reapare după o pauză generală de mare efect, într-o ipostază cu totul nouă: cu un măreț acord de do major care prevestește un final apotetic. Într-adevăr, după cîteva măsuri de maestoso, orchestra de coarde intonează moto-ul simfoniei, transpus în do major, meta¬morfozat într-un imn luminos al izbăvirii. Această temă, investită de data aceasta cu un pregnant ritm de anapest. generează un avîntat fugato, apoi reapare și în coda triumfătoare a finalului, concluzia înălțătoare a lucrării întregi.

 
Ca simfonie de tipul «per aspera ad astm» sau «de la întuneric la lumină”, capodopera lui Saint-Saëns continuă, fățiș, tradiția simfoniilor în do minor de Beethoven (nr. 5, 1808) și Brahms (nr. 1, 1876), care culminează și ele în cîte un final luminos în do major. Ca lucrare de organizare ciclică, axată pe repetatele și variatele apariții ale unui nucleu tematic generator — tip de simfonie apărut și dezvoltat în secolul al 19-lea, sub’influența directă a muzicii de program și rnai ales a poemului simfonic—, ea se înscrie, alături de Simfonia în re minor de Franck .(1888), pe linia inaugurată de Berlioz în Simfonia fantastică (1880).

 
FRANCISC LÁSZLÓ

 
Camille Saint-Saëns (1835—1921) est unanimement considéré aujourd’hui comme une personnalité marquante, de taille universelle, de la musique française de la seconde moitié du XIX – ème siècle. Sa Symphonie No. 3 en ut mineur op. 78 (avec orgue), terminée en 1886, a été dédiée à la memoi.re de Franz Liszt, décédé au cours de l’année. C’est le chef-d’œuvre de sa vie et en même temps un point culminant de l’histoire du symphonisme français, L’œuvre se compose de deux amples mouvements, qui résultent à leur tour de la fusion de deux sections distinctes pour chaque mouvement. L’orgue fait son apparition dans le cadre de la deuxième section du premier mouvement et de la deuxième section du second mouvement. Comme une symphonie du type « Per aspera ad astra », le chef-d’œuvre de Saint-Saëns continue la tradition des symphonies en ut mineur de Beethoven (No. 5, 1808) et de Brahms (No. 1, 1876), qui atteignent, elles aussi, un point culminant dans un final lumineux en Ut majeur. Comme une œuvre d’organisation cyclique, basée sur les apparitions réitérées et variées d’un unique noyau thématique générateur — type de symphonie développé au XIX-ème siècle sous l’influence directe de la musique â programme et surtout du poème symphonique — la Symphonie No. 3 de Saint-Saëns continue, â cote de la Symphonie en re mineur de César Franck (1888), l’orientation inaugurée par Berlioz dans la Symphonie fantastique (1830). Comme symphonie avec orgue, elle constitue le prototype d’un modèle viable, actuel encore de nos jours, comme le prouvent les exemples offerts par nos compatriotes contemporains Sigismund Toduță (No. 2, 1956) et Wilhelm Georg Berger (No. 10, 1975).
L’interprétation de la Symphonie de Saint-Saëns a été réalisée pour ce disque par la Philharmonie de Braov, qui a celebre’ en 1978 le centenaire de son existence. Au pupitre de l’orchestre se trouve Ilarion Ionescu – Galați, chef principal (depuis 1968) et directeur (depuis 1973) de la Philharmonie de Brașov, ancien élève de Pierre Dervaux â l’Ecole Normale Supérieur.e de Musique de Paris (1965— 1968), ou ii a accompli ses études avec un diplôme de « Licence de direction d’orchestre â l’unanimité du jury», accorde par le jury présidé par Charles Munch. Deux années plus tard, il a participé à un séminaire annuel pour chefs-d’orchestre, organisé aux Etats-Unis d’Amerique par Leopold Stokowsky et Eugene Ormandy. Hautement apprécié en Roumanie et a l’étranger, Marion Ionescu – Galați est fréquemment invité à diriger en Allemagne Fédérale, R. D. Allemande, Espagne, France, Grèce, Pologne, Suède, Tchécoslovaquie, U.R.S.S., Yougoslavie, ainsi qu’aux Etats-Unis, au Japon et en Chine.

 
Hans Eckart Schlandt, qui interprète la partie de l’orgue dans cet enregistrement, est organiste et kantor de l’Eglise Noire de Brașov, ancien monument d’architecture, où se trouve un instrument fabrique en 1836—1839 par Cari August Buchholz de Berlin, disposant de 63 registres, avec 3993 tuyaux, divises entre 4 manuels et un pédalier. C’est l’instrument qui a été utilisé pour l’enregistrement grave sur ce disque.

playlist

Simfonia nr.3 în DO minor, opus 78

Partea l: ADAGIO-ALLEGRO MODERATO
Partea a II-a: ALLEGRO MODERATO-PRESTO-MAESTOSO

Opinii

Nu există încă recenzii.

Be the first to review “Saint-Saëns ‎– Simfonia nr.3 în DO minor, opus 78”