Descriere

Cînd cîntă Ştefan Hruşcă « Rugă pentru  părinţi » simt că am  în sufletul meu un pogon  de lacrimi,  de parcă străbunii mi-ar fi fost moşieri de lacrimi şi numai asta mi-ar fi lăsat prin testament. Şi  mă întristează tare băiatul ăsta născut şi crescut în seamă de colinzi  maramureşene dar cu talie de baschetbalist şi glas lin ca un zbor de cocori  ce  pleacă mereu spre miază-zi şi  se întorc  mereu  spre miază-noapte. Sau invers.

L-am cunoscut la Bor şa într-o vară ploioasă. Şi mi s-a părut a fi H r usca un băiat timid căci altfel greu se poate îmimpla ca un om rău şi dur să-ţi transmită prin cîntec atîta emoţie a nostalgiei şi să desfacă atît de uşor, ca un spărgător emerit, lada de zestre a sufletului, în care tot omul îşi ascunde lacrimile de zile negre ca să se folosească de ele cind îşi pierde părinţii sau mult-prea-aproapele.

Mă bate gîndul să-l asemuiesc pe Ştefan cu un izbuc din care tot lacrimi pleacă la vale şi din care prin poieni răsar mărgăritare frumos parfumate şi de pus în cozi de tinere liceene posesoare de casetofon, radio şi tele­vizor. Adică avînd toate mijloacele prin care să-l găsească pe Hruşcă şi să-l asculte întru nemurirea unei clipe de durere. Sau, de ce nu, să-şi mlădieze soldurile după formule trigonometrice cu sinusuri şi cosinusuri ascultînd şi cîte un rock. Căci nu se poate altfel, o ştim de la unchiul Dylan din Ame­rica, numai folk-folk, numai lacrimi şi melancolii nu se poate. Noi putem f! şi de o veselie « nard », robustă, dinamică, antrenantă căci dacă putem plînge înseamnă că şi reciproca e valabilă, conform axiomei de bază care zice că uneori mai putem fi pur şi simplu oameni.

GEORGE STANCA