Descriere

Valsul, ca gen dansant şi muzical, constituie un caz impresionant de longevitate. Dominîud întregul veac al XlX-lea, el nu şi-a pierdut nici astăzi prospeţimea, înnoită — este adevărat — de unele variante moderne. Valsul, care a fermecat tinereţea părinţilor şi bunicilor noştri, ne prinde şi astăzi în ritmul său inegalabil.
Apariţia valsului în muzica cultă datează încă din ultimele decenii ale celui de al XVIII-lea veac. Pentru prima oară, el este semnalat în Sonatina pentru pian, scrisă de Haydn în 1766, care cuprinde o „mişcare de vals”, în dansurile şi contradansurile lui Mozart şi Beethoven, ritmul acestui dans ocupă un loc tot mai însemnat, deşi graniţa dintre vals şi laendler, jocul popular care îi stă la origine, nu este încă limpede trasată.
în al doilea deceniu al secolului trecut, valsul se răspîndeşte brusc în întreaga Europă, cucerind în egală măsură masele largi ca şi lumea marilor saloane. E deci firească popularitatea pe care şi-au cucerit-o valsurile scrise de marii compozitori, începutul 1-a făcut Weber în 1819, prin „Invitaţia la vals”, urmat după puţin timp de Berlioz cu „Un bal” din Simfonia Fantastică. Liszt, cu „Mephisto-vals”, Chopin, cu cele 15 valsuri pentru pian, Ceaikovski, cu numeroasele sale valsuri din opere, balete şi simfonii, Sibelius, autorul „Valsului trist”. Ravel, care a compus „Valsuri nobile şi sentimentale” şi „Valsul”, Richard Strauss autorul „Arabellei” şi al „Cavalerului Rozelor”, opere în a căror ţesătură muzicală ritmul ternar revine insistent, sînt numai cîţiva dintre compozitorii care au dat un caleidoscop de înfăţişări popularului dans. Şi în domeniul muzicii uşoare şi de operetă s-au creat nenumărate valsuri de diferite facturi, înclinînd fie spre valsul trandiţional vienez, fie spre cel francez, fie insfîrşit spre valsul lent modern, aşa-numitul vals boston.
Cel mai de seamă compozitor de valsuri rămîne pînă în zilele noastre Johann Strauss — fiul (1825 — 1899). Creaţia sa de un gust şi o inspiraţie cu totul deosebită, a păstrat neîntinat caracterul popular al valsului vienez, dîndu-i înfăţişarea cea mai perfectă. Astăzi încă, valsurile lui Strauss sînt cîntate de micile orchestre de cafenea, ca şi de marile orchestre simfonice. Mari dirijori, ca Clemens Krauss şi Bruno Walter, au consacrat adeseori concerte întregi muzicii lui Johann Strauss, arătîndu-i aceeaşi stimă ca şi Brahms, cel care, solicitat la un bal, de soţia lui Strauss să-i dea o dedicaţie, pe un evantai, a scris primele patru măsuri din „Dunărea albastră”, adăugînd cuvintele „Din păcate nu-i opera mea”.
Nu spunea oare şi George Enescu-: „Muzică uşoară? Da, dar ca la Johann Strauss”. ‘
Carl-Maria von Weber (1786 — 1826) este creatorul operei romantice germane, prin „Freischiltz”, „Euryanthe” şi „Oberon”. Alături de acest titlu de glorie îi revine şi meritul de a fi lansat valsul ca mare formă instrumentală. Orchestrată mai tîrziu de Berlioz, populara „Invitaţie la vals” a devenit primul vals simfonic din istoria muzicii. „Invitaţia la vals” a fost uneori socotită ca o încercare de poem simfonic înfăţişînd dragostea fericită a doi tineri, şi, cu acest argument programatic, montată ca balet.
Jan Sibelius (1865 — 1957) este creatorul şcolii muzicale finlandeze de compoziţie. Simfonist eminent, el a lăsat un mare număr de lucrări orchestrale, în formele mari tradiţionale (opt simfonii, concertul pentru vioară şi orche¬stră), ca şi în cele libere, romantice (poemele simfonice „Finlandia”, „Lebăda din Tuonela”, „Legendă”, suita „Carelia”), în care transpune cu vigoare şi poezie sufletul poporului său şi imaginile ţării celor l 000 de lacuri. „Valsul trist” face parte din muzica de scenă scrisă de Sibelius pentru piesa „Kuolema” de Arvid Jărnefeld. Inspiraţia compozitorului a fost aci deosebit de fericită. Melodiile sale elegiace „zîmbesc parcă printre lacrimi”. „Valsul trist” a făcut înconjurul lumii şi dică nu este cea mai reprezentativă lucrare a lui Sibelius, rămîne, în orice caz, cea mai cunoscută din vasta sa creaţie.
Dintre sutele ds compoziţii ale lui Johann Strauss cele mai cunoscute sînt operetele „Liliacul” şi „Voevodul ţiganilor” şi valsurile „Sînge vienez”, „Dunărea albastră”, „Poveşti din pădurea vieneză”, „Voci de primăvară” şi valsul în Do major, cunoscut şi sub denumirea „Valsul imperial”, datorită alurei sale bogate, pe alocuri chiar grandioase.
Prin creaţiile sale cunoscute în întreaga lume („Lacul lebedelor”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Spărgătorul de nuci”, Piotr Ilici Ceaikovski (1840 — 1893) a ridicat muzica de balet de la simplul pretext sonor, lipsit ds valoare în sine, la nivelul artei autentice, deschizînd drumul pe care au mers după el compozitori ca Glazunov, Stravinski, Prokofiev, Ravel, De Falia şi atîţla alţii. Ceaikovski a refuzat să fie o simplă unealtă în mîna maestrului ds balet, impunînd dimpotrivă principiul rămas valabil pînă astăzi: coregraful este dator să transpună în mişcări estetice, intenţiile compozitorului şi libretistului, conţinutul muzicii.
„Spărgătorul de nuci”, scris de Ceaikovski în 1892, după o nuvelă fantastică a romanticului german E.T.A. Hoffmann, este un basm-balet, în care măestria şi inspiraţia merg mînă în mînă. Libretul înşiră aventurile minunate în lumea visurilor ale unei fetiţe. Din muzica baletului, Ceaikovski a extras pentru sala de concert o suită de orche¬stră din care „Valsul florilor” — ultima parte din această suită — a devenit pagina cea mai populară a baletului.
RADU GHECIU