Descriere

Există într-una din ultimele scrisori ale lui Mozart (datată 7 octombrie 1791) o scurtă relatare asupra unuia din spectacolele «Flautului fermecat»; tonul firesc și simplu al redării impresiilor compozitorului ascunde cel mai profund adevăr, care poate servi drept caracterizare a lucrării : « Vin acum de la operă; sala era plină, ca de obicei. Duetul « Mann und Weib » ș; aria cu glockenspiel din primul act au fost bisate, după cum se obișnuiește în ultimul timp; la fel s-a intimplat cu terțetul tinerilor din actul al doilea; dar ceea ce imi face cea mai mare plăcere, este tăcuta aprobare a publicului ». Această « tăcută aprobare a publicului » —- nu a unui public avertizat, ci a acelor oameni simpli care obișnuiau să frecventeze specta¬colele modestului teatru «An der Wien »—, indica încă de la primele reprezentații ale operei pătrunderea ei intimă în toate sufletele deschise adevăratei, sublimei muzici. Sînt, poate, singurele epitete potrivite artei atît de purificate, rafinate, simplificate pînă la esență, la care ajunsese compozi¬torul la capătul scurtei sale vieți, bogate în experiențe și trăiri. Pînă la compunerea « Flautului fermecat », Mozart străbă¬tuse experiența unei însemnate creații în toate genurile. Tra¬dițiile operei franceze și, în special, italiene, înfloritoare pe vremea lui. prinseseră o nouă viață în lucrările sale de proporții și valori felurite, chiar inegale, dominate de cele trei capodopere dedicate scenei : « Nunta lui Figaro », « Don Juan » și « Cosi fân tutte ». O încercare — poate încă destul de crudă — de a contribui la crearea unui teatru muzical autohton, urmînd cerințelor tradiționalului Singspiel germano-austriac, se sol¬dase de asemeni cu o reușită: «Răpirea din Serai ». Expe¬riențele, succesele, ca șt unele eșecuri, se sintetizează ducînd la cristalizarea unei concepții muzicale unitare, a cărei realizare deplină urma să se materializeze în opera « Flautul fermecat ».
Libretul, semnat de Emmanuel Schikaneder, directorul teatrului « An der Wien » pentru care a fost scrisă lucrarea, adună într-un tot eterogen, destul de stufos și neunitar, elemente care circulau în mod frecvent în legendele și povestirile timpului, cu simbolistica și tendințele mistice respective. A fost de ajuns însă ca să apară geniul lui Mozart, pentru ca întregul conglomerat de calități și în special defecte conținute în libret să fie « fermecat » ca de o baghetă magică, într-o muzică de cea mai elevată factură. Mozart a ales, din libret, două elemente de bază: cel uman — al realizării fericirii prin împlinirea unei iubiri sincere și curate — și cel fantastic, de legendă, cu obișnuita opunere a celor două forțe: binele și răul, din care va triumfa prima. Acest din urmă element, al legendei, va constitui în viitor exemplu și punct de plecare pentru continuatorii școlii germane de operă: Weber și Wagner.
lată-l deci pe Mozart, ajuns la culmea creației, sintetizînd într-o unică lucrare tendințele trecute și prezente ale operei germane și, în același timp, deschizînd drumul pentru dezvoltarea ei viitoare.
Pentru ascultătorul operei « Flautul fermecat », muzica e atît de firească, atît de legată de concretizarea acțiunii și potretizarea eroilor ei, încît pare străină de orice elaborare. Este și în acest fapt unul din aspectele deplinei maturități a geniului mozartian, care face ca toate asperitățile meșteșugului, stă-pînit cu cea mai deplină siguranță, să fie ascunse sub realizarea artistică, lucru care reiese, în primul rînd, din admirabila Uvertură, pagină simfonică pe cît de conformă tradiției geniului, pe atît de îndrăzneață și-înovatoare pentru vremea ei, clădită, în linii mari, pe tiparele cunoscutei Uverturi franceze. Mozart înțelege să-l introducă pe spectator în ambianța de fantastic a operei prin mijloace pur muzicale: însoritei lumi a înțeleptului Sarastro — sugerată prin cele trei semnale de o solem¬nitate hieratică —, i se opune freamătul încercărilor și al-ciocnirilor faptelor și personajelor, în cel mai autentic și tradițional stil fugato, — totul încadrîndu-se într-o amplă formă de sonată, cu o orchestrație în care coloritul bogat se înge¬mănează cu subtilitatea.
Cortina se naica, transpunîndu-ne în plină lume de basm. Abia scăpat de un șarpe monstruos, prințul Tamino se găsește în fața unei arătări nu mai puțin ciudate: nici om, nici pasăre, dar amîndouă la un loc. Arătarea se recomandă: îl cheamă Papageno și prinde păsări pentru Regina nopții, care îl hrănește cu pîine și zahăr; ce n-ar da să găsească o porumbiță pe seama lui, pentru a-i pune în cioc zahărul ! lată-l deci pe omul-pasăre animat de sentimentele cele. mai firești ale unui adevărat fiu al naturii, exprimate într-un cîntec popular simplu, direct, colorat cu sunetele fluierului (Der Vogelfdnger bin ich ‘ja). Cele trei zîne care îl scăpaseră pe Tamino de șarpe, adunîndu-se din nou din văzduh, îi arată un portret de fată. Dacă iubirea și curajul vor însoți frumusețea prințului, porțile fericirii se vor deschide. Prințul e fermecat de chipul zugrăvit. Emoția, entuziasmul, hotărîrea de a înfrunta orice piedici pentru a o cuceri pe fata cu chip de înger, se traduc în nobilele sunete ale ariei sale (Dies Bildnis ist bezaubernd schon). Piedici sînt, într-adevăr, multe și cumplite. Frumoasa fată, pe nume Pamina, a fost răpită de Sarastro. Regina nopții, mama ei, îl îndeamnă pe Tamino s-o salveze. Glasul Reginei, străveziu cum e cleștarul, nu seamănă cu al oamenilor: răceala ei de gheață pare să vină din îndepărtata lume a stelelor (O ziit’re nicht, mein lieber Sohn). Tamino cel îndrăgostit făgăduiește să facă minuni de vitejie. Totuși, cele trei zîne nu-l lasă singur; i-l dau pe Papageno și un talisman : un fluier fermecat. Guralivul păsărar capătă și el un talisman: un joc de clopoței, lată-l ajuns în împărăția lui Sarastro și, minune : devenind salvatorul Paminei din mîinile unui maur negru ca noaptea. Pamina visa, ca orice fată, la iubirea pe care nu o cunoscuse. Ce bine i se potrivește starea sufletească cu cea a păsărarului în căutarea perechii sale ! Cît de frumoasă poate fi viața însuflețită de iubire, și cît de pustie e fără ea ! (Bei Monnern, welche Liebe fuhlen). Tamino a reușit, în sfîrșit, să pătrundă în templul lui Sarastro. înțeleptul slujitor al luminii și binelui pare însă departe de a fi vrăjitorul cel rău descris de Regina nopții. In tainica lui împărăție vor domni mereu liniștea, pacea, dreptatea (O Isis und Osiris). Pentru a-și cuceri fericirea — le spune lui Tamino și Papageno — ,’vor trebui să-și călească virtutea și să-și curețe sufletul. Dar Regina nopții a pătruns și ea în palat, lat-o în fața fiicei sale, dîndu-i un pumnal și poruncindu-i să-l ucidă pe Sarastro, pentru a-i lua puterea și imperiul. Pamina nu vrea să-i înfăptuiască porunca. Regina izbucnește atunci în furioase amenințări de răzbunare, blestemîndu-și fiica (Der Holle Rache kocht in meinem Herzen). Dar în împărăția lui Sarastro vor domni, mai departe, bunătatea, înțelepciunea, iubirea (In diesen heil’gen Hallen). Pamina nu poate însă înțelege tăcerea și depărtarea Jui Tamino, atît de curînd după ce i-a aprins în suflet flacăra, într-un monolog în care tristețea și durerea ating accente de-o răscolitoare profunzime, își cîntă deznădejdea (Ach, ich fuhl’s, es ist ent-scbwundenj. Dacă însă spiritele bune o ajută pe Pamina să-l regăsească pe Tamino și să înfrunte, alături de el, încercarea focului și a apei, bietul Papageno, rămas singur după ce, timp de o clipă, a întrezărit chipul porumbiței mult așteptate, își cîntă dorința de a se vedea alături de ea; e un cîntecel izvorît din inima lui de om simplu, înflorit însă de autorul operei cu podoabele instrumentale ale stilului variațional (Ein Mădchen oder Weibchen). Sfîrșitul poveștii e lesne de ghicit: binele învînge răul, perechile îndrăgostite își găsesc fericirea meritată, ar lumina soarelui scaldă, generoasă, viața lor (Die Strahlen der Sonne).
MELINE POLADIAN GHENEA