Descriere

Halic Alexandrina! Premiul l pe ţară!

Un „copil” mic cu plete de paj, se apro­pie timid de estrada premianţilor. Premiul întîi pentru interpretarea rolului principal din piesa „Cine se teme de crocodil?”, la finala marei întreceri de forţe artistice „Cîntarea României”, ediţia a II-a, 1979.

Am cunoscut acest „copil” acum 16 ani, în 1963, ca studentă la „clasa de actorie” a desăvîrşitului profesor Ion Finteşteanu. Era şi atunci, la fel ca azi, cu ochii imenşi, cu o candoare infantila unică . . . Dar stîrnise nedumeriri. Va fi sau nu va fi ,,utilă” în teatru cu statura, cu vocea ei de perso­naj din Gulliver? Anii de cumpănă au tre­cut …

Am avut şansa sa joace în piesa mea „Băiatul din banca a doua”. Era pe atunci un actor-copil minune. Shirley Temple ma­tură. Alexandrina Halic  a dovedit că tea­trul de copii are nevoie de mari actori, chiar dacă ei au doar un metru şi jumă­tate înălţime.

A început cu Oana din „Apus de soare” de Delavrancea şi cu Decebal din „Titanic Vals” de Tudor Muşatescu. Piese pentru „oamenii mari”, jucate pe scena teatrului din Botoşanii lui Eminescu. La Bucureşti „Mica Doriţi”, Ira Vrăbiuţa cu… roluri… roluri… apoi, şi mai ales Pinocchîo.

Actriţa cu voce de clopoţel, cu o plastică uluitoare, compune şi recompune mişcările în spaţiu. Halic — iată — îi spun pe numele ei de „băiat”, poate fi desăvîrşit pionier (pioniera), veselă, sentimentală după .. . ne­cesităţile scenice.

E cînd „Alice în ţara minunilor”, cînd un „Sfîrlâ năzdrăvan”, cînd un elev codaş, cînd o premiantă. Halic e mereu la fel, dar ace­iaşi pătimaşă în meserie, arzînd de emoţie firească, cu nimbul premiului de actorie pe frunte.

Ce aş putea spune despre ..secretul” tra­vestiului?

Cum se poate el tălmăci în limbajul cu­rent?

Care e deci misterul care face ca Alexan­drina Halic să fie crezută de toţi copiii, că ea este cu adevărat un şoim mic, avîntat spre înălţimi. Dincolo de tehnica artei ac­torului, aici se produce o identificare psiho­logică, o contopire unitară: actor-rol.

Despre ea se spune — şi a intrat în le­gendă faptul — ca la o premieră, un băie­ţel, pe numele sau Alexandru, s-a ridicat în picioare din banca l unde se afla şi, întorcîndu-se spre sală, a strigat; — „Să ştiţi, băiatul acela e mama mea!”

Precizia psihologică — intuiţia — nu nu­mai intuiţia, ci precizia şl intuiţia pedago­gică, fineţea redării stărilor sufleteşti —mai bine zis precizia redării mecanismelor in­time, sufleteşti — toate acestea fac din Ale­xandrina Halic o desâvîrşită interpretă a lumii infantile. Mi-am imaginat-o în chip de miniatura, descriind piruete în spaţiu, în turnul de ceas al unui vechi burg. Şi, din convoiul de siluete de plumb, ea, unică, oprea parca timpul, cu o secunda, făcînd semn copiilor, că în rotirea aceasta inva­riabilă, ea e mereu alături de ei!

Dacă vă sculaţi duminica dimineaţa, ascultaţi-o la Radio în piesele pentru copii… sau după masă sau oricînd, în „Ineluş„, „Voinicul”, în „Dânuţ„…

Această actriţă ştie să fie un erou a! timpului nostru! Un mic Făt Frumos con­temporan.

De curînd, ea, sau mai bine zis, el, copi­lul scenei noastre a creat la Teatrul „Ion Creangă” din Piaţa Amzei „Micul Prinţ” al lui Exupery, băiatul care strînge nisipul stelelor şi face brăţară din inelele şarpelui!

Păcat că pe dînsa nu o putem acum ve­dea, dar vocea ei ne duce mai departe de impresiile auditive. O auzim, parcă văzînd-o, în tot ce face bun şi firesc pe sce­nă, amintindu-vă cu Exupery că „toţi am fost cîndva copii… Dar puţini dintre noi îşi mai aduc aminte!”

ALECU POPOVICI