Descriere

„Renaşterea” lui Antonio Vivaldi este unul dintre cele mai pasionante fenomene ale timpului nostru mu­zical, atît de bogat în experienţe extreme, mergînd de la explorările unor dimensiuni sonore noi, pînă la cercetarea neistovită a secolelor trecute. Dar, chiar în climatul unui interes viu faţă ele maeştrii preclasi-cismului, triumful lui Vivaldi poartă caracteristicile marei surprize, în concerte, în emisiunile radiofonice şi, pare-se, pe disc îndeosebi, muzica lui Vivaldi cu­noaşte un succes fulgerător. „Această muzică echili­brată calmează nervii” -— au decretat unii, pentru a explica succesul compozitorului veneţian. Cu toată aparenţa de superficialitate a afirmaţiei, ea poate con­ţine uri anume adevăr, Vivaldi prezentînd un aspect al preclasicismului care permite ascultătorului o priză mai directă decît cea oferită de abordarea polifoniei baroce. De altfel, este interesant de amintit faptul că interesul cercetătorilor moderni şi contemporani a fost solicitat, între altele, de faptul că Bach a studiat; a, copiat cu propria sa mînă şi a transcris o serie de ‘compoziţii ale lui Vivaldi. Şi astfel, s-a descoperit treptat, din colbul bibliotecilor, o dată cu mărturiile despre viaţa lui Vivaldi şi uriaşa sa operă.

Astăzi, viaţa lui Vivaldi este destul de bine cunoscută. Muzicianul ecleziast, denumit de contemporanii săi din cauza culorii părului „preotul roşu”, s-a născut la Veneţia în 1678. în anii tinereţe! sale, arta viorii — constructorii şi executanţii susţinîndu-şi reciproc eforturile — ajunsese la apogeu, însuşi tatăl său era un virtuoz cunoscut. Format ca violonist, Antonio Vivaldi a fost, dacă se poate spune, „marcat” de acest instrument, care i-a adus gloria, atît ca exe­cutant, cît şi — după moarte — prin opera sa, care stă în mare parte sub semnul viorii.

În 1703 Vivaldi era profesor la celebrul,’pe atunci, „Ospedale della Pietâ”, unul dintre cele patru cămine care, aflate sub protecţia unor biserici (de unde şi numele lor); primeau orfanii şi copiii abandonaţi, spre a le da o temeinică educaţie muzicală. Aceste originale conservatoare ale Veneţiei erau, în acelaşi timp, un laborator de creaţie. „Ospedale della Pietâ” a reprezentat un asemenea atelier pentru prolificul Vivaldi, care, în calitate de capelmaestru-compozitor, îşi şlefuia opera prin mijlocirea destinatarilor ei, anticipînd, cu puţin, traectoria în autoperfecţionare a lui Haydn, capelmaistrul prinţului Esterhazy. Cu excepţia cîtorva turnee întreprinse ca violonist, Vivaldi a trăit toată viaţa lui la Veneţia. Sfîrşitul vieţii 1-a surprins totuşi la Viena, în 1741 şi, de atunci, începe acea lungă imer’siune a operei sale, căreia i s-a pus capăt doar în deceniile din urmă. Fenomenul este cu atît mai curios, cu cît, în timpul vieţii, Vivaldi a fost o personalitate cunoscută, iar influenţa lui asupra  contemporanilor a fost directă şi eficientă. Nu numai Bach, dar şi un Handel, un Leclair şi, bineînţeles, conaţionalii săi au beneficiat de experienţele lui Vivaldi (în­deosebi în domeniul formelor instrumentale şi a scriiturii solistice şi de ansamblu). Testamentul său artistic este considerabil : el cuprinde 45 de opere şi oratorii şi peste 450 de concerte în diferite combinaţii instrumentale. Este evident că, pentru moment, muzica instrumentală este cea care constituie şi temeiul popu­larităţii lui Vivaldi şi materia cea mai bine cunoscută pentru a înţelege locul compozitorului în vremea lui.

Se impune, atenţiei, în primul rînd, preferinţa acordată constant structurilor tripartite : este pasul de tre­cere de la vechea suită de dansuri către concert şi simfonie. La Vivaldi aceste două genuri nu sînt încă limpede diferenţiate : concerte solistice şi concerti grossi sînt modalităţi care coexistă în cadrul marilpr cicluri vivaldiene („L’Estro armonice” — 1712 ; „La stravaganza” — 1713 ; „II cimento dell’armonia” — 1725), reunite, aproape toate” prin consecvenţa formei mari, în trei părţi.

 

Putem identifica aci, cred, natura fundamentală a artei lui Vivaldi şi, poate, cheia succesului ei de astăzi : perfectul echilibru, îl regăsim nu numai în forma mare. ci şi pe toate dimensiunile construcţiei muzicale, în primul rînd, în planul tonal limpede, susţinut pe mari suprafeţe, în pasiunea pentru diatonic, în frecventa constituire a temelor pe arpegii sau pe note repetate, în microforma care, adeseori, preia tradiţia — specific veneţiană încă din epoca lui Gabrielli — a execuţiei antifonice şi în ecou, în sfîrşit. pînă şi în ornamentica părţilor solistice, atît de firesc integrată substanţei muzicale a contextului.

Muzica lui Vivaldi se înscrie în acea categorie artistică spre care mărturisea Honegger că tinde şi el („doresc ca muzica mea să placă şi specialiştilor şi marelui public”). Prin tot ce.,.concură la simetrizarea ei — rezultantă care capătă o incontestabilă funcţie mnemotehnică pentru simplul amator —, muzica lui, Vivaldi şi-a cîştigat simpatia marelui public. In acelaşi timp, varietatea de soluţii componistice şi calitatea” ideilor muzicale pot face încîntarea, mai cerebrală a analiştilor.

 

Nimic nu ilustrează mai bine această fericită dualitate decît celebrul ciclu de 4 concerte pentru vioară cu acompaniament de orchestră de coarde, reunite sub titlul „Anotimpurile”, care fac parte, totodată, din vastul opus VIII al lui Vivaldi „II cimento dell’ar-monra”..-A raporta imaginea muzicală la descrierea concretă a realităţii a fost, din totdeauna, o tentaţie. După cum observă Marc Pincherle .în impunătoarea sa monografie, scriind „Anotimpurile”, Vivaldi se si­tuează la antipodul esteticii lui Beethoven formulată în cunoscuta frază ele la prima pagină a Simfoniei Pastorale („mai degrabă expresie a sentimentelor de­cît pictură”). Dimpotrivă, cu francheţe şi candoare, el vrea chiar să imite. Cu precizarea că, spre deosebire de alţi contemporani ai săi, Vivaldi subordonează inten­ţia programatică cerinţelor de structură, care sînt ace­leaşi ca şi în întreaga sa operă. Sensul descriptiv se realizează, sincron, pe două planuri : atît prin amă­nunte imitative, cît şi, ps plan mai’ general, prin ca­racterul fiecărei mişcări în parte şi chiar al fiecăruia dintre concerte în – raport cu tema declarată.

Există un preambul poetic publicat în partitură,, ale cărui versuri sînt înscrise apoi, din nou, pe parcursul lucrării, în dreptul pasajelor muzicale corespunzătoare. Cele patru concerte sînt evocări ale anotimpurilor în următoarea succesiune : primăvara, vara, toamna, iarna. O analiză s-ar pierde., desigur, în mulţimea de­taliilor de sugestivă realizare sonoră, care fac, la fie­care pagină, dovada inventivităţii.lui Vivaldi şi a unui dar ele a gîndi orchestral..cu .totul excepţional în raport cu epoca şi cu mijloacele atît de simple ale ansamblului de coarde, în .’ultimă- analiză, aspectul descriptiv al acestei opere rămîne secundar ; impor­tant este răspunsul pe care Vivaldi ni-1 dă cînd ce­rem muzicii simplitate, lumină, inocenţă.

RADU  GHECIU

Suita „Anotimpurile”‘ este prezentată în execuţia orchestrei de cameră din Cluj-Napoca, formaţie constituită din membri ai Filarmonicii din acest oraş. Ansamblu tînăr, orchestra de cameră din Cluj-Napoca s-a impus în viaţa muzicală a ţării prin manifestări de un remarcabil finisaj artistic.

Dirijorul Mircea Cristcscu este un cunoscut .şef de orchestră al Filarmonicii din Bucureşti, iar solistul, violonistul Ştefan Ruha, laureat al concursurilor in­ternaţionale de la Moscova, Bucureşti şi Paris.

L’ceuvre d’Antonio Vivaldi (1678—1741) — dont la „renaissance” consţitue un des phenomenes Ies plus passionnants de no’tre epoque musicale — a conquis la sympathie du public, faisant en meme temps l’en-chantement des analystes, qui apprecient hautement sa variete de solutions et la qualite de şes idees mu-sicales.

Cette heureuse dualite est admirablement illustree par le celebre cycle de quatre concerts pour violon et orchestre â cordes, reunis sous le titre „Leş saisons”, qui font pârtie du vaste opus VIII de Vival’di „II cimento dell’Armonia”. Leş concertos evoquent Ies quatres saisons de l’annee dans la succession auivante : printemps, ete, automne, hiver. Un preambule poetique, publie â la tete de la partition, souligne l’intention descriptive du compositeur, realisee, au cours de Uceuvre, par des details imitatifs et — sur un plan plus general — par le caractere de chaque mouvement et meme de châque concerto, par rapport au theme declare.        ‘ •

La suite „Leş saisons” est presentee dans l’execu-tion de l’orchestre de charnjpre de Cluj-Napoca, une formation constituee par des membres de la Philhar-monie de cette viile roumaine. L’ensemble, qui s’est impose dans la vie musicale du pa’ys par ‘des mani-festations d’un remarquable finissage artistique, se trouve sous la direction de Mircea Crîstescu, chef-d’or-chestre de la Philharmonie de Bucarest, qui a entrepris avec enthousiasme la tâche de conduire la jeune formation sur Ies voies tellement pretentieuses du style cameral.

Le soliste da.ns l’enregistrement presente sur ,ce disque est Ştefan Ruha, virtuose ne en 1931 et consacră par Ies lauriers de plusieurs concours internationaux de grand prestige („Georges Enesco” — Bucarest en 1958, „Tchaikovsky” — Moscou en 1959, „Marguerite Long — Jacques Thibaud” — Paris en 1959). Le style de Ştefan Ruha est caracterise par une briliante techmque, par un temperament dynamique et par une sononte chaude. envoutante, — qualites qui sont admirablement mises en valeur dans Ies concertos de Vivaldi.