Descriere

La curtea principelui Leopold de Anhalt-Köthen este numit un nou „director de muzică de cameră”: Johann Sebastian Bach. Compozitor, organist și dirijor care își cîștigase la vîrsta de 32 de ani un renume, Bach venea la noua sa reședință după o activitate de 9 ani la curtea de la Weimar, părăsită în condiții dramatice. Nemulțumit ca la moartea capelmaestrului Drese – căruia Bach îi ținuse adeseori locul, în timpul bolii acestuia – principele Wilhelm Ernst de Weimar l-a numit ca succesor pe fiul lui Drese, muzician mediocru, Jchann Sebastian Bach a protestat energic, prezentîndu-și în cele din urma demisia. Drept urmare, el a fost arestat și ținut la închisoare între 6 noiembrie și 2 decembrie 1717. Eliberat după aproape o lună de detenție, Bach a plecat imediat la Kothen, unde era așteptat de mai multă vreme.

La Köthen, unde a rămas timp de 6 ani — pînă la mutarea sa, în 1723, la Leipzig —, Bach a compus în special lucrări de muzică de cameră și de orchestră, renunțînd la creația orga-nistică, atît de bogată în perioada de la Weimar, deoarece nu mai dispunea de o orgă corespunzătoare. Aci, . la Köthen, au fost scrise cele mai multe din lucrările sale pentru clavecin (inclusiv Clavecinul bine temperat), cele trei sonate și trei partite pentru vioară solo, cele șase suite pentru violoncel solo, șase sonate pentru vioară și clavecin, trei sonate pentru violoncel și clavecin, șase sonate pentru flaut și clavecin, trei concerte pen¬tru vioară și orchestră (dintre care două pentru o vioară și or¬chestră și unul pentru două viori și orchestră), cele patru suite pentru orchestră și tot aci au fost create și cele șase Concerte Brandenburgice, denumite astfel deoarece au fost dedicate margrafului Christian Ludwig de Brandenburg. Cunoștința lui Bach cu margraful data probabil din vara anului 1720, cînd cei doi s-au întîlnit la Karlsbad, unde Bach îl însoțea pe principele de Anhalt-Köthen. Se pare că margraful i-a arătat lui Bach admirația pentru creațiile sale și i-a sugerat la despărțire să-i trimită cîteva din compozițiile lui. După întoarcerea la Köthen, Bach a început lucrul la șase concerte, pe care le-a trimis margrafului cu o scrisoare de însoțire în limba franceză, datată 24 mai 1721. Nu se știe dacă aceste concerte au fost vreodată executate de muzicienii margrafului dedicator, in orice caz, se pare că lui Bach nu i-a fost dat să le asculte în timpul vieții sale, deși apariția în scriptele curții de la Köthen a cheltuielii de 15 thaleri pentru angajarea a doi instrumentiști de „Waldhorn” (corno di caccia, corn de vînătoare) în ziua de 6 iunie 1722 ar putea fi pusă în legătură cu eventuala execuție a Concertului brandenburgic nr, 1, care prevede folosirea a două instrumente de acest fel, inexistente în dotarea din acea vreme a micii orchestre a lui Bach de la Köthen.

Aruncind o privire de ansamblu asupra celor 6 Concerte ‘* Brandenburgice în contextul creației camerale a lui Bach din perioada Köthen, constatăm în primul rînd frecvența cu care lucrările sint compuse în grupuri de cîte 6 (sau în subdiviziunea de 3). Bach urmează în acest sens tradiția școlii componistice italiene, care practica în mod curent gruparea în opusuri a cîte 12 piese muzicale (sau a subdiviziunilor de 6 și 3), așa cum au procedat, între alții, Corelli (cu cele 6 opusuri ale sale. reunind fiecare cîte 12 sonate sau concert! arossi) si Vivaldi (ale cărui opusuri includ, cu toate, fie 6, fie 12 piese).

Tot de la Corelli și Vivaldi provine și forma de concerta grosso, preluată de Bach pentru ,,Brandenburgice” cu unele modificări dictate deopotrivă de geniul său si de posibilitățile interpretative ale orchestrelor de la curțile din Köthen și Brandenburg. Astfel, de pildă, opoziția – definitorie pentru concerto grosso — dintre grupul instrumentelor .concertante (concertino) si ansamblul orchestrei (tutti sau ripieno) este desființată de Bach în Concertele Brandenburgice nr. 1, 3 și 6. Pe de altă parte, caracterul de suită cu un număr variabil de părți (de cele mai multe ori dansuri de epocă) al tradiționalelor concerti grossi apare aci modificat. Bach își impune în ,,Brandenburgice” prin¬cipiul diviziunii concertelor în doar trei părți, duoă schema repede – lent – repede cu două excepții : în Concertul nr. 1, după cele trei părți urmează o succesiune de dansuri (pare-se, adâugafe de Bach ulterior, cu prilejul prezentării lucrării ca o Sinfonie), iar în Concertul nr. 3 compozitorul se limitează numai la cele două părți rapide extreme, renunțînd la mișcarea lentă mediană.

Dacă. în grupările de 6 sau 12 lucrări ale maeștrilor Baro¬cului italian, stilul și instrumentația erau de regulă constante, fără modificări esențiale de la o lucrare la alta a aceluiași ciclu, Bach și-a propus să dea fiecăruia din Concertele Bran¬denburgice individualitatea sa aparte, mai ales sub raportul instrumentației. Astfel Concertul nr. 1 folosește alături de coardele uzuale, doi corni de vînâtoare, trei oboaie, un fagot și o vioară „piccolo”, Concertul nr. 2 prevede un grup solistic „concertino” alcătuit din vioară, flaut, oboi ‘ și trompetă, Con¬certul nr. 3 utilizează în exclusivitate coarde grupate după vechea manieră concertantă „per choros”, adică în mici formații („coruri”) de cite trei viori, viole și violonceli care intervin alternativ, Concertul nr. 4 reia principiul grupului „concertino”, insă format din vioară și două flaute, Concertul nr. 5 pare a avea și el un grup „concertino” alcătuit din vioară, flaut și clavecin, dar în realitate este – datorită amplelor părți de „cembalo concertata” — un concert de clavecin cu acompania¬mentul unei formații de coarde completate cu un flaut și o vioară solo ; în fine, Concertul nr. 6 revine la o orchestră compusă numai din instrumente de- coarde, dar fără viori, ceea ce împrumută lucrării — prin folosirea exclusivă a coardelor grave — un colorit timbral specific.

Acestei diversități de instrumentație îi corespund o seamă de elemente unificatoare ale ciclului, printre care prezența în toate cele 6 Concerte Brandenburgice a clavecinului ca „basso continuo”, restringerea (cu excepțiile menționate mai înainte) a numărului părților la trei (ceea ce anticipează un principiu al lucrărilor concertante din clasicism), conceperea întregului ciclu numai in tonalități majore, ceea ce îi conferă un caracter senin, chiar strălucitor. Conceptul de „unitate în diversitate” își găsește aci o elocventă aplicare.

Concertul Brandenburgie nr. 1 în Fa major, BWV 1046 este conceput, conform manuscrisului autograf, pentru 2 corni di caccia (corni de vînătoare), 3 oboaie, fagot, vioară „piccolo” concertanta, viori l și II, violă, violoncel și bas continuu. Instrument ceva mai mic decît o vioară normală, violino piccolo se acorda cu o terță mică mai sus ; avea o sonoritate briliantă. care se combina în mod ideal cu cele 3 oboaie și cu cei 2 corni de vînâtoare. in registrul grav apare fagotul, care nu va mai fi reluat în niciunul din celelalte cinci „Brandenburgice”.

Partea l, Allegro, care începe cu o fanfară caracteristică a cornilor este construită din șase secțiuni, cea din urmă constituind o repetare a celei dinții. Instrumentele de coarde, oboaiele și cornii dialoghează alternativ, pe fundalul unei atmosfere pline de strălucire și optimism. Ulterior, la Leipzig, Bach a folosit această parte ca introducere la Cantata nr. 52 „Falsche Welt”. Partea a II-a. Adagio (în re minor), aduce — prin contrast – o ambianță de seriozitate, de gravitate chiar. Oboiul întîi și vioara piccolo își trec unul altuia o melodie elegiacă, în formn de canon, preluată apoi de instrumentele grave la unison. După repetarea acestei succesiuni, oboiul aduce o concluzie bruscă a părții, cu o scurtă cadență. Partea a III-a, Allegro, în ritm dansant de Giga (6/8), este străbătută de bună dispoziție, de bucurie a vieții. Patru „tutti” alternează aci cu tot atîtea momente solistice, rezervate viorii piccolo (cu frecvente duble coarde) și oboiului prim, După aceste trei părți urmează – caz unic în ciclul „Brandenburgicelor” — o suită de dansuri, cu instrumentația schimbată de la o secțiune la alta ; Menuet („tutti” orchestral), Trio l (două oboaie și fagot), Menuet (din nou „tutti”), Polacca (coarde), Menuet (tutti”), Trio II (doi corni și oboaiele la unison), Menuet („tutti”). Ulterior, Bach a mai folosit materialul părții a lll-a (selectiv) și în Cantata profana nr. 217 ,, Vereinigte Zwietracht”.

Concertul Brandenburgic nr. 2 în Fa major, BWV 1047 este scris pentru un grup solistic „concertino” format din trompetă, flaut, oboi, vioară și un ansamblu alcătuit din viori l și II, violă, violoncel și bas continuu. Solo-ul de trompetă pre¬tinde un instrumentist de virtuozitate excepțională, capabil să atingă cu așa-numita „Bach-Trompete” (în Fa) sunete acute mergînd pînă la Fa cu trei linii peste portativ.

Prima parte, Allegro, este bazată pe dialogul vioi, adeseori pătruns de o notă de umor, între grupul „concertino” și an¬samblu. Soliștii se afirmă fie individual, fie grupați cîte doi (oboi-vioară, flaut-oboi, trompetâ-flaut), fie în ansamblul de patru, Partea a ll-a, Andante (în măsura de 3/4), este o ade¬vărată mișcare de sonată, în care apar pe primul plan flautul, oboiul și vioara (fără trompetă) cu acompaniamentul basului continuu. Cei trei soliști țes o polifonie imitativă, în manieră camerală. Ultima parte, Allegro assai, este o fugă, a cărei temă este expusă pentru început de toți cei patru soliști. Pe parcursul mișcării, ritmurile vii antrenante, cuprind întregul ansamblu, pînă ce trompeta enunță pentru ultima oară tema fugii pe o pedală de Fa.

Concertul Brandenburgic nr. 3 în Sol major, BWV 1048 nu mai cuprinde grup „concertino” și ,.tutti”, ci trei grupuri de coarde, fiecare incluzînd cîte trei viori, viole și violonceli, cărora li se adaugă basul continuu. Aceste trei grupuri alcătuiesc de fapt laolaltă un „tutti”, din care cînd unul, cînd altul dintre ele devine „concertino”. Practic, aci concertează întreaga orchestră.

Partea l, Allegro, începe cu o temă viguroasă, care devine obiectul unui travaliu dezvoltător de o inventivitate genială, în cursul căruia fiecare grup „pasează” tema altui grup, o desface in părțile sale componente, pentru a o recompune apoi sau a o combina cu teme secundare. După un interludiu în stil concer¬tant cu două viori și bas, revine tema sinuoasă princi¬pală, care conduce — peste un punct de orgă — spre puternica creștere dinamică finală. Partea mediană lentă lipsește aci înlocuită prin două acorduri lungi, cadențiale, care creează a punte către un nou Allegro (în 12/8). Aci, o temă ascendentă și descendentă de șaisprezeclmi circulă prin cele trei grupuri instrumentale, acompaniată de triolete de optimi, într-un neîn¬cetat virtej contrapunctic condus de Bach cu o măiestrie ine¬galabilă. Partea l a acestui concert a fost folosită de Bach mai tîrziu, în 1728, ca introducere la Cantata nr. 174 „Ich liebe den Hoehsten”.

Concertul Brandenburgic nr. 4 în Sol major, BWV 1049 revine la opoziția dintre un grup solistic și ansamblu, numai că aici grupul „concertino” este alcătuit din vioară și două flaute cu cioc (blockflote, flute â bec, flauto d’Echo), înlocuite astăzi adeseori cu flaute de tip traversier. Ansamblul este compus din viori l și II, violă, violoncel și bas continuu. Partea l, Allegro, începe cu o temă grațioasă, intonată ele cele două flaute soliste, dar rolul principal va fi curind preluat de vioara solo, căreia îi sînt rezervate lungi intervenții cu caracter cvasi-concertant. întreaga parte degajă o atmosferă bucolică, datorită mai ales flautelor. In partea a II-a, Andante — spre deosebire de celelalte părți mediane ale ciclului, în care restrînge formația instrumentală, uneori doar la grupul „concertino” — Bach lasă întreaga formație nemodificată. Cei trei soliști alternează cu coardele și cu basul continuu, pe fundalul unei mișcări dansante reținute, de tipul sarabandei. Cadențe de virtuozitate ale flautului prim întrerup de cîteva ori regularitatea pulsației metrice, pentru ca partea să se încheie cu două acorduri similare acelora care reprezintă în Concertul nr. 3, un rudiment de mișcare lentă. Finalul, în tempo Presto, este o fugă, pe parcursul căreia intre părțile bogat polifonizate .șînt intercalate momente solistice, rezervate cînd viorii, cînd celor două flaute, întreaga lucrare a fost prelucrată ulterior de Bach sub forma unui Concert pentru clavecin și orchestră în Fa major.

Concertul Brandenburgic nr. 5 în Re major, BWV 1050 este din nou scris pentru un grup solistic (de această dată Haut traversier, vioară și clavecin) și ansamblu de coarde. Partea originală a lucrării o constituie faptul că clavecinul este folosit cînd ca instrument concertant în grupul solistic, cînd ca instrument de bas continuu. Avînd în vedere prezența unor ample pasaje de solo rezervate clavecinului, lucrarea este privită de unii muzicologi ca primul concert pentru un instrument cu claviatură și orchestră, dat fiind că Bach a compus abia ulterior concerte propriu-zise pentru clavecin și orchestră, cele dinții din istoria muzicii.
Partea l, Allegro, începe cu tema principală intonată de ansamblu, după care soliștii intervin cu contribuții proprii. Din ce în ce mai mult, clavecinul își impune prezența, în timp ce celelalte instrumente trec pe un plan secundar. În cele din urmă, clavecinul râmîne singur (cembalo solo senza stromenti), pentru a executa o cadență de 68 de masuri, din care ultimele douăzeci — constînd din ornamentații de înaltă virtuozitate – conduc peste uri punct de orgă spre un „tutti” final. In partea a II-a, Affettuoso, cei trei soliști concertează singuri, fără acompania¬ment de orchestră, în maniera unei Trlosonate. Clavecinul își păstrează și aci dublul său caracter, de instrument concertan! și de acompaniator al viorii și al flautului. Finalul, Allegro, este o fugă concertantă pe o temă vioaie, în formă de Giga ; in cursul dezvoltării, clavecinul se afirmă tot mai autorilor, în opo¬ziție cu ansamblul orchestral, întărind impresia că ne aflăm în prezența unei adevărate lucrări concertante, fie că o considerăm pentru un singur instrument solistic — clavecinul —, fie pentru trei instrumente, de genul triplelor concerte, pentru clavecin, vioară și flaut.

Concertul Brandenburgic nr. 6 în Si bemol major, BWV 1051 *•* este conceput în manuscrisul original pentru două viole două viole da gamba, violoncel și bas continuu, deci fără viori. Această absență împrumută lucrării o sonoritate ușor întunecată, prea puțin familiară echilibrului timbral al genului.
În partea l, Allegro, șase „tutti”-uri alternează cu momente solistice, încredințate mai ales celor două viole și violoncelului (mai puțin celor două gambe, a căror scriitură mai simplă pare a se explica prin faptul că Bach avea în vedere, în eventuali¬tatea unei execuții a lucrării, pe însuși principele Leopold de Anhalt-Köthen, gambist amator cu posibilități limitate). Partea a ll-a, Adagio mă non tanto, aduce o restrîngere a numărului instrumentelor : aci gambele tac, discursul muzical fiind rezervat exclusiv celor două viole, acompaniate de violoncel și bas con¬tinuu, în maniera unei Triosonate. Tema, un duet imitativ al celor două viole, este prezentată de patru ori, urmată — de fiecare dată – de variațiuni. Finalul, Allegro (în măsura de 12/8 și cu caracter de Giga), este tripartit, partea ultimă fiind identică cu prima. Ca instrumente sofiste apar din nou violele și violoncelul, cu figurații de virtuozitate, într-o ambianță generală dominată de bună dispoziție, de căldură comunicativă, de jovialitate.

EDGAR ELIAN