Descriere

Majoritatea biografiilor de valoare închinate lui Beethoven delimitează cîteva mari epoci creatoare, grupînd în interiorul acestora, după o cronologie riguros stabilită, preocuparea pentru un gen sau altul. Lucrările concertante se încadrează în anii plini de înflăcărare ai tinereții și. corespund dinamismului și patosului specific acestuia, la diapazonul temperamentului beethovenian.

Concepute între anii 1795 și 1809, cele 5 concerte pentru pian oglindesc două momente esențial diferite: vremea fericită a celor 25 de ani, cînd Beethoven ajunsese foarte prețuit la Viena ca pianist de mare -talent, dar și groaznica suferință a primelor manifestări de surzenie, amărăciunea și deznădejdea care au dus la cutremurătorul testament de la Heiligenstadt și, mai tîrziu, la conturarea muzicianului singuratic și ursuz, dezlănțuit într-o perpetuă și încrîncenată lupta cu destinul.

în comparație cu muzica predecesorilor, în deosebi cu cea a lui Hqydn și Mozart, concertele beethove-niene, deși păstrează aceleași scheme de construcție, prezintă un plus de organizare, de echilibru, de den¬sitate expresivă și emoțională. Ideile muzicale sînt mai substanțiale, dezvoltările motivice mai complexe, con¬trastele tematice mai accentuate. In fine, dialogul dintre instrumentul solist și orchestră este mai complicat, mai dramatic, cu aspect de conflict, iar comentariile și opozițiile ansamblului orchestral, cit și amplele intro¬duceri, tind spre simfonizarea concertului.

Scris între anii 1809—1810 — în aceiași perioadă cu sonatele op. 78, 81 a (Leș adieux), cu cvartetele op. 74 („al harpelor”) și 95, cu patetica uvertură „Egmont — ultimul concert pentru pian în Mi bemol major, „Imperialul”, este o operă de desăvîrșită maturitate artistică și poate cel mai strălucit exemplu de îmbinare a resurselor expresive ale instrumentului Solist cu jocul bine individualizat al orchestrei. Muzicologia modernă îl clasifică în rîndul simfoniilor .cu instrument solo, formulă care atinge o amploare sporită în concertele pentru pian .și orchestră ale lui Johannes Brahms.

În mod obișnuit, concertul debutează cu o furtunoasă cadență a pianului. Acorduri maiestuoase, ca niște gigantice coloane, înlănțuite în ghirlanda unor figuri melodice variate de game, arpegii și triluri, deschid prima mișcare. E un Allegro de dimensiuni impresionante, care îmbină caracterul voluntar, patosul eroic-— impus de cadență și tema I — cu reveria gingașă, duioasă, introdusă de tema secundă. Partea a II-a — Adagio un poco mosso — are transcendența paginilor preclasice, calmul și liniștea unui coral de Bach, în care s-au strecurat cîteva picături de melancolie ro¬mantică. Din această confesiune profund interiorizată erupe triumfător — după o prealabilă enunțare abia .șoptită a celulei motivice din refren, într-o scurtă punte — Rondo-ul final. Atmosfera lui, de o scînteietoare vervă, afirmă o bucurie autentică, viguroasă, reliefată atît de caracterul melodic, cît și de ritmica percutantă. Partea a IlI-a a acestei „simfonii cu pian” amintește de frenezia dionisiacă a finalului din Simfo¬nia a VH-a, „o apoteoză a dansului” cum o denumește Wagner.

Realizată în februarie 1970, înregistrarea de față are ca solist pe Radu Lupu, un tînăr și talentat reprezentant al pianisticii românești.

La 24 de ani, Lupu este deținătorul cîtorva distincții importante ale unor competiții internaționale de prestigiu: concursurile „Beethoven” (Viena 1965 — premiul V), „Van Cliburn” (Fort Worth, Texas, S.U.A. 1966 — premiul l și medalia de aur), „George Enescu” (București, 1967 — premiul I) și Leeds (Anglia 1969 — premiul I).
Fără a minimaliza valoarea unor astfel de afirmări, pare esențial de subliniat că aprecierile unanime — ale juriilor, presei și publicului —• clasifică arta tînărului pianist român cu mult deasupra obișnuitelor performanțe ale „cîștigătorilor de concursuri”. Se relevă mereu, dincolo de naturalețea și virtuozitatea tehnicii, maturitatea gîndirii sale, inteligența cu care îmbină propria concepție artistică (adesea inedită) cu respectarea stilului fiecărui compozitor, logica construcției și îndeosebi înclinarea către expresia interiorizată, poetică.

Născut la Galați, în 1945, Radu Lupu a început stu¬diul pianului la vîrsta de 6 ani, cu profesoara Lia Busuioceanu. La 14 ani, după terminarea școlii populare de artă din Brașov, el a devenit elevul profesoarelor Florica Musicescu și Cella Delavrancea. Trimis ca bursier la Moscova, urmează cursurile preconservatorului — clasa Calina Egliazarova. La Conservator a fost ucenicul celebrului pedagog Heinrich Neuhaus și apoi al fiului acestuia Stanislav Neuhaus, cu care a absolvit în 1969.

Un repertoriu vast, alcătuit deopotrivă din piese de recital, cît și din lucrări concertante, îi permite lui Radu Lupu să-și afirme în mod susținut prezența în viața muzicală a țării noastre. Turneele întreprinse încă de la vîrsta de 21 de ani peste hotare, în Europa — Olanda, Anglia (amintim recitalul londonez de la Queen Elizabeth Hali) —, cît și dincolo de ocean (a dat un recital la New York, la Carnegie Hali), au stîrnit un interes cu totul deosebit. Articole elogioase afirmă că „tînărul pianist român pare destinat unei mari cariere” („Sunday Times”, 30.XI.1969), că „promite un viilor de aur” („Daily Express”, 28.XI.1969). Sînt relevate atributele unei „sensibilități pianistice superbe” („Daily Telegraph”), accentuîndu-se și „puterea de a recrea minunea și vraja muzicii” („Guardian”, 29.XI.1969). „Lupu este un maestru formidabil al pianului” nu se si ieste să proclame „Sunday Telegraph” (30.XI.1969).

Composé en 1809—1810, le dernier concerto pour *** piano et orchestre de Beethoven (No. 5 en mi bémol majeur, op. 73) est une œuvre de parfaite matu¬rité artistique et peut-être le plus éclatant exemple d’enchaînement des ressources expressives de l’instrument soliste avec le jeu bien individualisé de l’orches¬tre. La musicologie moderne le range parmi les symphonies avec instrument soliste, formule qui atteint une ampleur accrue avec les concertos pour piano et orchestre de Brahms.

Réalisé au début, de l’année 1970, cet enregistrement du Concerto No. 5 de Beethoven a pour soliste le jeune pianiste roumain Radu Lupu, détenteur — à l’âge de seulement 24 ans •— de quelques distinctions importantes obtenues à l’occasion de sa participation a des compétitions internationales prestigieuses: „Beethoven” (Vienne, 1965, V-ème prix), ,,Van Cliburn” (Fort Worth, Texas, U.S.A., 1966, I-er prix et médaille d’or), ,,Georges Enesco’1 (Bucarest, 1967, I-er prix) et Leeds (Grande Bretagne, 1969, I-er prix).

Né dans la ville roumaine de Galatz en 1945, Radu Lupu a commencé l’étude du piano a l’âge de 6 ans avec Lia Busuioceanu. A 14 ans il devient l’élève des professeurs Florica Musicesco et Cella Delavrancea. Envoyé comme boursier a Moscou, il étudie au Pré-conservatoire avec Câlina Egliazarova et plus tard au Conservatoire avec le célèbre pédagogue Heinrich Neuhaus, ensuite avec Je fils de celui-ci, Stanislav Nèuhaus.

Ses tournées, réalisées à l’étranger dès l’âge de 21 ans, en Europe — surtout en Grande Bretagne (récital au Queen Elizabeth Hall à Londres) et aux Pays-Bas —, ainsi qu’au delà de l’océan (récital au Carnegie Hall de New-York), ont provoqué un intérêt considérable. Les chroniques affirment que ,,le jeune pianiste roumain paraît destiné à une grande carrière” (Sunclay Times, 30.X1.1969), qu’il ,,promet un brillant avenir” (Daily Express, 28.XI.1969) ; on y relève ,,une sensibilité pianistique superbe” (Daily Telegraph) et et surtout ,,la force de recréér le miracle et l’enchan¬tement de la musique (Guardian, 29.XI.1969). „Radu Lupu est un maître formidable du piano” proclame le Sunday Telegraph (30.XI.1969).