Descriere

Tangoul – care, cu vreo 6 decenii in urmă, scandalizase pe toţi puritanii vremii si dăduse multe insomnii bunicuţelor, pentru soarta nepoţelelor (ca ţi cind ele n-ar fi păţit la fel cu polka si cu valsul) – s-a răzbunat din plin! Nu numai că a cucerit tot globul şi că a fost dansat de toate virstele, toate categoriile şi toate culorile, dar a fost, si este .încă, un uriaş generator de melodii, dintre care foarte multe rămase pentru totdeauna în „Arhiva de aur” a muzicii.

„Tango”-ul de Albeniz, „Jalousie”, „Cumpar-sita”, „Caminito”, „A media luz”, „Blauer Mini¬mei”, „Orchidee în lumina lunii”, „Blue tango”, şi atitea altele, sînt bijuterii muzicale ale lumii, şi adevărate „cârti de vizită* ale muzicii uşoare.

Pe parcursul anilor, tangou! a „îngropat” multe alte „mode” în dans, iar cu altele s-a aliat temporar, devenind pe rind : tango-habanerâ, tango-bolero, slow-tango, tango rumbat, tango-biguinâ, tango-cha-cha. şi chiar tango-„disco”

Toate, devenind adevărate epidemii, au permis şi multe „focuri de paie” de calitate discutabilă, uneori chiar… indezirabilă l Darasta e toată Istoria Artei, – nu ?!
îmbucurător e că, in această uriaşă competiţie, tangoul românesc, cu o foarte pregnantă identitate melodică — îmbibată de talentul unor compozitori ca Alex. Leon, Ionel Fernic, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino. Elly Roman, N. Kir-culescu şi toată generaţia care le-a urmat — a dat 50 de ani de şlagăre („născute”, nu „fă¬cute” l), dintre care multe, internaţionale.

A se ajunge ca „Avânt de mourir” al lui Bou-langer să nu lipsească din nici un cafe-concert al lumii ; ca „A Carden In Granada”, adică „Nu-ţi pare râu cind vezi că plîng ?” al lui Ion Vasilescu, să fie „hit”-ul Americii sau ca „Nu mă uita”, cintat de celebra Mistral, să cucerească Europa ; a izbuti ca, pînâ în ziua de azi, zeci de vechi tangouri româneşti să fie cîntate şi cerute, cu deosebită emoţie şi nostalgie, pe multe meridiane ale pâmintului, – sînt acestea toate mari şi reale succese, despre care (ca despre toate performanţele româneşti, din pă¬cate l) s-a vorbit şi s-a scris mult prea puţin l Dar …

Aşa incit, apariţia unui nou disc de tangouri ale lui Claude Romano (George Sbârcea) re¬prezintă mult mai mult decît o simplă bucurie personală. Mai ales că, puţini ştiu că autorul lui „Ionel, lonelule” a luat în 1934 premiul editurii Julio Garzon din Paris, pentru „cel mai frumos tango al anului”, cu piesa „Menita”. Că „Un tango de adio” a fost publicat in limba germană, la Viena, de „Bohême-Verlag”, şi în limba italiană, la Milano, de editura „Bixio” (celebrul compozitor de canzonette).

Şi că tangoul „Anişoara” a fost publicat şi el în limba germană, maghiară şi rusă. E puţin ?!…

Eu îmi fac o plăcere din cinstea de a prezenta acest disc, din care nu numai „O melodie”, ci toate sînt „cu parfum de amintiri”, – convins fiind că, chiar dacă „s-a rupt o coardă la vioară”, compozitorul a ştiut să cinte, cu virtuozitate şi multă căldură, pe celelalte trei l…

Şi anii au dovedit că sufletul românesc a fost, este şi va fi mereu mult mai sensibil la dulceaţa şi umanismul viorii, decît la unele zgomote os¬tentative (uneori, chiar impertinente 1), care încearcă, penibil, să i se substituie l…

Muzica râmine vibraţie, muzica râmîne sensi¬bilitate, muzica râmîne comunicare „de la suflet la suflet” l

Iar celor care vorbesc de „dulcegărie”, „de-suetitudine”, „anacronism”, sau care „ironizează comic” (etalind, de fapt, vulgaritatea propriului prost-gust l), le dăm intîlnire pe ringurile de dans, la proxima „redivivă” a tangoului, cînd, cu dezinvoltă amnezie, nu vom „jura” decît pe el l…

Cu plăcere,
Pe curînd …
H. MĂLINEANU