Descriere

Reprezentant de seama al școlii violonistice Italiene, Antonio Vivaldi (1678 – 1741) a înrîurît nu numai creația compozitorilor din generațiile care i-au urmat în țara sa, dar si aceea a marilor sa! contemporani de peste hotare, Bach si Händel.

Preluînd tradiția specific venețiană – inaugurată de Cabrielli – a Interpretării antifonice și în ecou, dezvoltînd scriitura solistica – pe care o învăluie în ample ornamente, Integrînd-o însă firesc în substanța muzicală a întregului -, sintetizînd atributele vechii suite de dansuri și de concerti grossi, Vivaldi a conturat trăsăturile noului gen de concert solistic cu acompaniament de orchestră, care a avut o însemnătate covîrșitoare atît în dezvoltarea tehnici! Instrumentale în general, cît și în evoluția artei orchestrației, a scriiturii de ansamblu.

în moștenirea artistica a Iul Vivaldi, alături de opere și oratorii, muzica instrumentala ocupa locul de căpătîi ; cele 450 de concerte instrumentale afirma acel stil de Interpretare impus de Vivaldi-virtuozul, așa-numitul „stil lombardian”, caracterizat prin dramatizarea expresiei muzicale.

Concertul pentru două trompete ți orchestra !n Do major se înscrie pe linia îmbinării strălucirii solistice cu momente de intensa vibrație lirică. Alcătuita în forma clasică a concertului structurat în trei părți, lucrarea afirma in prima parte (Allegro) măiestria tratării polifonice a dialogului între cele doua instrumente solistice, ca și între acestea cu restul ansamblului orchestral. Spre deosebire de această mișcare, construită pe contraste dinamice, pline de efect, a doua parte (Largo) — în care autorul include în partitură „sonoritatea de epocă” a clavecinului – Instaurează o atmosferă de adîncă meditație. Ea poate fi considerată drept o punte către strălucitorul final (Allegro), în care cele două instrumente soliste își afirmă din plin potentele de bravură tehnică, precum și resursele expresive și coloristice (de notat că, în înregis¬trarea de față, trompeta a 2-a este susținută tot de către solistul Maurice Andre, fiind Imprimată prin suprapunere).
Alături de contemporanii săi Mattheson și Kaiser, Georg-Philipp Telemann (1681 – 1767) este unul dintre cei mai reprezentativi compozitori ai școlii de la Hamburg din prima jumătate a veacului al XVIII-lea.

Deși foarte apreciat la vremea sa, bucurîndu-se de o faimă ce aproape că o eclipsa pe cea a lui Bach, Telemann a fost ulterior pe nedrept dat uitării. Și totuși, în cele peste 40 de opere în stil italian și german, în nenumă¬ratele concerte pentru diferite instrumente, în cele mai bine de 1000 de cantate si oratorii, în diferitele lucrări instrumentale, în piesele ceremoniale ocazionale, Telemann se dovedește a fi un excelent maestru al contrapunctului, care a izbutit să realizeze o interesantă sinteză între stilul polifonic tradițional ș! cantabilitatea stilului de operă italian, iar lucrările sale s-au impus de-a lungul timpului datorită farmecului melodiilor și coloritului luminos al armoniilor, datorită logicii conducerii discursului muzical, precum și remarcabilei măiestrii în plămădirea arhitec¬turii sonore.

În literatura concertantă – ca, de altminteri, în întreaga sa creație Instrumentală – Telemann vădește certe afini¬tăți cu grația și rafinamentul muzicii franceze, pe care o supune însă disciplinii lăuntrice a muzicii germane. Acest lucru se afirmă șl în Concertul pentru trompeta și orchestră !n Re maior. Un Adagio introductiv, în care trompeta solistă, acompaniată de Instrumentele cu coarde șl de clavecin, expune o melodie de largă desfășurare, este urmat de un Allegro, în care partida orchestrală și instrumentul solist colaborează deopotrivă la construirea unei țesături sonore ce abundă in efecte dinamice și de colorit armonic. Contemplativă, a treia parte – Grave -, în care orchestra are inițiativa conducerii discursului muzical, poate f! considerată drept un preludiu al stră¬lucitorului final — Allegro -, în care solistul ș! ansamblul orchestral își dispută intîietatea într-o țesătură polifonică.

Creația lui Henry Purcell (1659 – 1695) – despre care unii comentatori au afirmat că reprezintă „cea din urmă primăvară a muzicii engleze” — constituie un fenomen generalizator, întemeietor al operei naționale britanice, titular al marei orgi din Westminster, „compozitorul pentru cele 24 de viori ale regelui” a sintetizat în creația sa cele mai valoroase tradiții ale școlii polifo¬nice, ale madrigalului și ale muzicii virginaliștilor, pe care le-a grefat pe particularitățile melodico-ritmice și modale ale cîntecelor populare scoțiene, irlandeze sau valone.

În opere și în muzica de scenă, în ode și cantate, în lucrările instrumentale, ca și în cele bisericești sau ocazionale, deopotrivă, se afirmă meșteșugul său contra-punctic format la școala lui Dunstable, perfecta intuiție a dezvoltării melodiei — clasic construită, dar de o suplă evoluție —, inventivitatea în mînuirea timbrurilor orchestrale, îndrăzneala limbajului armonic, — atribute care conferă muzicii lui Purceii o culoare cu totul personală.

Printre lucrările ocazionale (ode și cantate „Sound the trumpet” și „Welcome songs”), figurează și „Trumpet voluntar?”, piesă de proporții restrînse, în care două secțiuni extreme, cu caracter festiv, solemn, dominate de sonoritățile majestuoase ale instrumentului solist, înca¬drează un episod median, construit pe temeiul unor măiestrite dialoguri între instrumentul solist și celelalte componente ale aparatului orchestral.

Oricît ar părea de paradoxal astăzi, Johann Sebastian Bach (1685 – 1750) n-a fost prețuit la vremea sa de contemporani, care îl socoteau pe fiul său Cari Philipp Emanuel ca pe „marele Bach al veacului ai XVIII-lea”, în timp ce pe Johann Sebastian îl priveau ca pe un muzician provincial, de mîna a doua, remarcabil doar ca organist și maestru al contrapunctului. Din această pricină, aproape toate lucrările sale – însumînd peste 500 de opusuri, ce îmbrățișează toate genurile și formele muzicale cunoscute pe atunci – au rămas în manuscris. Mozart șl Beethoven, care îl venerau, au cunoscut doar o parte neînsemnată a creației lui. Așa zisa „renaștere” a cantorului de la Leipzig s-a înfăptuit abia în veacul al XIX-lea, cînd în 1829 — exact după 100 de ani de la creiere —, Felix Mendelssohn-Bartholdy i-a dirijat pentru prima oară în public, la Berlin, „Matthaus-Possion”.

Constituind generalizarea și desâvîrșirea a două secole de dezvoltare a muzicii europene, muzica lui Bach împletește în ea cîntecul popular german cu coralul protestant, polifonia vocală renascentistă cu tradițiile muzicii de orgă germane și italiene, stilul vocal-instrumental al muzicii lui Heinrich Schutz cu muzica italiană de operă și cu însușirile suitei franceze pentru clavecin, in același timp, prin complexa întrepătrundere dintre gîndirea polifonică și cea armonică, dintre stilul vocal și ce! instrumental, dintre avîntul detaliilor și echilibrul desăvîrșit al întregului, el a lărgit hotarele formelor și genurilor existente ; este vorba aici de o preluare activă, creatoare, a celor mai de seamă înfăptuiri ale înaintașilor și de tratarea acestora de pe pozițiile unui artist înaintat, cu rădăcini adînc împlîntate în glia patrie! sale.

În „Aria di postiglione” — extrasă din capriciul pentru clavecin „La plecarea fratelui iubit” – compozitorul dă prilej de verificare a stăpînirii resurselor instrumentului de suflat, care desfășoară, atît în episoadele extreme, cît și în cel median, liric, spectaculoase salturi și schimbări de registru, dominînd întreaga țesătura muzicală.

Autor de muzică bisericească, opere, pantomime, simfonii, serenade, concerte, divertismente, sonate, piese ocazionale etc, Johann Georg Leopold Mozart (1719 – 1797) a trăit eclipsat de personalitatea fiului său, Wolfgang Amadeus. Cu toate acestea, ar fi nedrept să trecem sub tăcere atributele sale de violonist virtuoz și pedagog, autor a! unei metode de vioară („Versuch einer gründlichen Violinschule”), tradusă în mai multe limbi și considerată, multă vreme, îndreptarul ideal în studiu! instrumentului cu coarde.

În august 1762, Leopold Mozart a dat la iveală Concertul pentru trompetă în Re major. Structurată în două părți, lucrarea antrenează un ansamblu instrumental alcătuit din doi corni, cvintetul de coarde și clavecin. In prima parte — Adagio — o introducere orchestrală cu elemente de dezvoltare tematică anticipează materialul melodic al întregii mișcări, construită pe temeiul a două idei muzicale enunțate de instrumentul solist, prima dina¬mică, strălucitoare, iar a doua de largă respirație. In cea de a doua parte – Allegro moderato —, plămădită în forma clasică a sonatei bitematice, inițiativa enunțării temelor aparține ansamblului instrumental; instrumentul solist le reeditează apoi, colaborînd cu grupul acompaniator la făurirea unei țesături sonore strălucitoare.

NINA TURCU