Descriere
Au trecut mai bine de o sută cincizeci de ani de cînd, la 10 octombrie 1813, în satul italian Le Roncole din provincia Parma s-a născut Giuseppe Verdi, figură luminoasă de creator autentic și de patriot consecvent, al cărui nume va rămîne pe veci legat de dezvoltarea genului operei.
Inovator genial, artist curajos și intransigent, Verdi a oglindit în majoritatea lucrărilor sale pentru scena lirică — în număr de 26 — frâmîntări le poporului italian în acei ani, lupta acestuia împotriva absolu¬tismului austriac, pentru libertate, independență și unitate națională. Multe din operele create de Verdi în prima perioadă a activității sale („Nabucco”, „Lombarzii”, „Attila” etc.) au provocat adevărate demon¬strații populare cu caracter revoluționar, explicabile prin aluziile străvezii la actualitatea politică a vremii, conținute în textele libretelor lor.
Odată cu „Rigoletto” (1851), „Trubadurul” (1853) și „Traviata” (1853), opere scrise în epoca mijlocie a carierei sale, Verdi începe să acorde o atenție tot mai susținută expresivității dramatice, întîlnită deopotrivă în paginile vocale ale recitativelor si ariilor, ca si în comentariul orchestral. Această nouă orientare se accentuează apoi, de-a lungul anilor următori, m opere ca „Simone Boccanegra”, „Bal mascat”, „Puterea destinului” și „Don Carlos”, pentru ca în 1871, pe pragul vîrstei de 66 de ani, Verdi să dea la iveală „Aida”, grandioasa frescă evocînd istoria Egiptului antic. De aci înainte si pînă la moartea sa, intervenită în 1901, la 88 de ani, Verdi nu va moi crea decît trei lucrări, toate de mare amploare, mărturisind extraor¬dinara capacitate a bătrînului „maestro” de o-și per¬fecționa continuu arsenalul mijloacelor de expresie: „Recviemul” pentru soliști, cor si orchestră, scris în memoria marelui poet si luptător pentru independența Italiei, Alessandro Manzoni, opera „Othello”, în care drama shakespeareană este tratată muzical după prin¬cipiile moderne ale dezvoltării neîntrerupte, însă într-o manieră net diferențiată de aceea a lui Wagner, si în cele din urmă opera comică „Falstaff”, adevărat model al genului, realizat de compozitorul octogenar cu o inventivitate si o vitalitate uimitoare.
Artist realist, a cărui operă a cunoscut d/n primul moment — după cum cunoaște și astăzi — o populari¬tate nedezmințită, Giuseppe Verdi se înscrie în istoria muzicii și a culturii ca o personalitate puternică, însuflețită de cele mai înalte idealuri, ale artei umaniste.
Încă din vremea anilor 1848—1849, cînd Verdi lucra la crearea operei „Luisa Miller” (după „Intrigă şi iubire” de Schiller), atenţia sa a fost atrasă de drama lui Victor Hugo „Le roi s amuse” (Regele petrece). Scrisă în 1832, piesa a provocat la premiera ei pari¬ziană un scandal răsunător, reprezentarea ei fiind interzisă prin ordin ministerial după primul spectacol. La procesul care s-a desfăşurat apoi în faţa tribunalului de comerţ din Paris, Victor Hugo a ţinut o vibrantă pledoarie, protestînd cu indignare împotriva acestui act arbitrar, care încălca libertatea gîndirii: „Astăzi mi se răpeşte libertatea de poet de către un cenzor, mîinemi se va răpi libertatea de cetăţean de către un jandarm ; astăzi sint expulzat din teatru, mîine voi fi expulzat din ţară; astăzi mi se pune căluşul în gură, mîine voi fi depor¬tat; astăzi stare de asediu în literatură, mîine în oraş.”
Dar ce a putut dezlănţui asemen?a persecuţii împotriva dramei „Regele petrece”, a cărei acţiune se petrece cu trei secole în urmă, la curtea regelui Franţois l? In mod evi¬dent, demascarea vieţii desfrînate a monarhului şi a curtenilor din secolul al XVI-lea nu era pe placul camarilei curţii lui Louis Philippe, care continua în plin secol al XlX-lea „tradiţia” regalităţii franceze. Faptul că Louis Philippe făcea parte din aceeaşi familie domnitoare ca şi Franţois l întărea impresia unei aluzii…
Temperament aprig de luptător, Verdi a simţit o puternică afinitate pentru lucrările lui Victor Hugo, din care se inspirase şi anterior cu prilejul scrierii operei „Emani”, în „Regele petrece”, el a găsit o idee de bază care corespundea întru totul idealurilor sale umanitare şi în acelaşi timp un material dramatic deosebit de potrivit unei adaptări pentru teatrul liric, în 1850, el începu să lucreze la fixarea jaloanelor viitoarei capodopere: stabili cadrul dramatic şi contururile de caracter-ale eroilor, decise în ce mod se poate adapta piesa lui Hugo la un scenariu de operă, apoi apelă lavechiul său colaborator, poetul Francesco Măria Piave, care i scrisese pînă atunci libretele pentru „Ernani”, „Cei doi Foscari”, „Attila”, „Macbeth”, „Corsarul”, „Stiffelio”, şi avea să mai realizeze în continuare alte librete, pentru „Traviata”, „Simone Boccanegra” şi „Puterea destinului”. Fără a se distinge prin însuşiri deosebite de fantezie şi ingeniozitate, Piave îi era totuşi util lui Verdi, deoarece înţelegea cu uşurinţă indicaţiile sale şi se adapta cu promptitudine la exigenţele maestrului. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu „Regele petrece”. Odată terminat libretul, ca urmare a unor permanente consultări între compozitor şi scriitor, Verdi compuse partitura în numai patruzeci de zile. Dar înainte ca lucrarea să fie definitiv încheiată, se întîmplă ceea ce astăzi pare firesc dacă ne gîndim la atmosfera politică a vremii: libretul a fost interzis de cenzură sub pretext că are la bază „un subiect respingător, imoral, trivial”. Gata la orice concesii, Piave se declară de acord să atenueze caracterul desfrînat al regelui, să facă din diformul bufon un tată nobil şi prezentabil. Dar Verdi se opuse din răsputeri; el îşi dădu seama că în acest mod întregul sens al dramei se dilua, că în locul unor caractere puternic conturate ar fi apărut o seamă de eroi lipsiţi de pregnanţă şi că în orice caz muzica lui n-ar mai fi avut nicio legătură cu un asemenea libret edulcorat. Pînă la urmă, Verdi fu totuşi nevoit să accepte o modificare, care nu schimba desfăşurarea acţiunii şi nici raporturile între perso¬naje: regele francez a devenit un nobil italian, ducele de Mantua, drama a fost mutată la curtea acestuia, în secolul al XVI lea, toate personajele căpătînd drept urmare naţionalitate italiană. Astfel, bufonul Triboulet a fost botezat Rigoletto, fiica sa Blanche a căpătat numele Gilda, contele de Saint-Vallier s a transformat în contele Monterone, ucigaşul de profesie Saltabaldil în Sparafucile, sora sa Maguelonne în Maddalena, în timp ce cunoscutul poet Clement Marot a devenit un oarecare conte Marullo. Cu aceste modificări — cărora li s-a adăugat schimbarea titlului operei în „Rigoletto” — sa putut trece la pregătirea spectaco¬lului. Discuţiile purtate în jurul libretului nu făcură decît să stimuleze curiozitatea publi¬cului, care aştepta cu nerăbdare noua lucrare a lui Verdi. în sfîrşit, mult aşteptata premieră avu loc în seara de l l martie 1851 la teatrul „La Fenice” din Veneţia, care montase anterior şi primele reprezentanţii ale operelor „Ernani” şi „Attila”. A fost mai mult decît un succes: un adevărat triumf. Prezent în sală, Verdi era aclamat dupăfiecare arie, după fiecare ansam¬blu. Monoloagele lui Rigoletto „Pari siamo” din tabloul II şi „Cortigiani” din actul II, aria Gildei„Caro nome”, ariile ducelui „Questa o quella” din actul l şi „Ella mi fu răpită” din actul II s au bucurat în mod special de ovaţiile asistenţei. Cît despre romanţa ducelui „La don na e mobile” din actul final, ea are o poveste a ei. Dorind să evite ca această pagină de o melodicitate extrem de pregnantă să devină cunoscută înainte de vreme, Verdi a prezen-tat-o ansamblului abia la repetiţia generală. Toţi cei care au ascultat-o în acea zi, dar mai ales în seara premierei, au plecat din teatru cu melodia pe buze. în scurtă vreme, „La donna e mobile” a devenit un cîntec la modă, bucurîndu-se de o popularitate care n-a scăzut nici pînă în zilele noastre.
Toate aceste momente ale operei, cărora li se pot alătura şi numeroase altele (duetele Duce—Gilda şi Rigoletto—Gilda d in tabloul II, celebrul duet Rigoletto — Gilda „Si vendetta” din actul II, scena furtunii din actul III, în care corul mut din culise imită şuieratul vîntului), s-au impus datorită forţei expresivităţii lor dramatice, datorită măiestriei cu care Verdi a contopit tradiţiile belcanto-ului cu intonaţiile specifice ale muzicii populare italiene. Carac¬terizarea muzicală a personajelor urmăreşte în mod fidel liniile mari, directoare, ale dramei lui Victor Hugo. Eroul principal — Rigoletto — este un caracter complex, care nu poate fi definit schematic ca întruchipare a binelui sau răului, în actul l, Rigoletto îl batjocoreşte pe Monterone, alăturîndu-se astfel cauzei curtenilor şi a ducelui. Blestemul bătrînului conte face însă să iasă la suprafaţă ceea ce bufonul intuise de multă vreme: există o limită în toate, răul nu poate genera decît rău. El apare în continuare ca un agitat, ca un temperament vulcanic, turmentat, animat de un permanent neastîmpăr interior: acuză curtenii cu vehe¬menţă („Cortigiani”), ameninţă cu răzbunarea pentru răpirea fiicei sale („Si vendetta”).
Ducele de Mantua este, la rîndul lui, conturat cu pregnanţă: egoist, frivol, uşuratec (ariile „Questa o quella” şi „La donnae mobile”), reprezentant tipic al clasei nobiliare obiş¬nuite să treacă peste orice considerente de demnitate sau de etică. Nu poate fi tăgăduit însă că este — după cum îl caracterizează Stanislavski — totodată şi un tînăr amabil, fer¬mecător, care o cucereşte pe fiica bufonului tocmai datorită forţei sale de atracţie irezis¬tibile.
Gilda apare, în schimb, schiţată oarecum monocrom, ca o întrupare a naivităţii şi puri¬tăţii tinereşti, căreia încrederea neţărmurită în oameni şi în dragoste (aria „Caro nome”) îi conferă o cuceritoare seninătate sufletească. Această putere a sentimentului îi dă de altfel şi tăria morală a sacrificiului pentru cel pe care-l iubeşte, deşi nu-şi mai face nicio iluzie asupra sincerităţii declaraţiilor ducelui.
Faţă de creaţiile anterioare ale lui Verdi, „Rigoletto” reprezintă — din punct de vedere al concepţiei muzicale propriu-zise — un hotărîtor pas înainte. Fără a folosi leitmotive (cu unica excepţie a temei blestemului lui Monterone, care revine de mai multe ori de-a lungul acţiunii, cu o funcţie dramaturgică bine marcată), Verdi reuşeşte să imprime operei o unitate muzicală evidentă, dominată de puternice contraste. Chiar de la începutul primului act, atmosfera ce domneşte la curtea Ducelui este descrisă muzical cu o extraordinară forţă de sugestie: pe fondul orchestral al unei melodioare sprinţare, evocînd veselia curtenilor, se suprapun frînturi de conversaţii care ilustrează fără echivoc natura frivolă a preocupă-•rilor acestora.
în scenele următoare, discursul muzical se desfăşoară într-un neîncetat „crescendo”, pentru ca, la punctul culminant, apariţia bătrînului Monterone să pună brusc capăt veseliei generale. Blestemul lui Monterone, folosit pe parcursul operei ca unic leitmotiv, duce la un final de tablou încărcat de tensiune dramatică.
Tabloul al doilea are si el, la rîndul lui, o desfăşurare plină de contraste; începută în ambianţa sinistră a întîlnirii lui Rigoletto cu ucigaşul Sparafucile (subliniată în orchestră de melodia sumbră a coardelor grave), scena prezintă în continuare o tratare muzicală de¬osebită, plină de luminozitate, legată de prezenţa suavă a Gildei; în final, răpirea eroinei are loc pe fundalul dramatic al corului („Zitti, zitti, moviamoa vendetta”), cîntat „sottovoce”, într-o atmosferă de mister.
Din dramaturgia muzicală a actului următor o menţiune specială se cuvine monologului lui Rigoletto „Cortigiani”: peste acompaniamentul orchestral nervos al unor sextolete de şaisprezecimi, eroul dă glas unei largi game de stări sufleteşti, de la mînie pînă la implorarea milei.
In actul ultim atmosfera iniţială sumbră pare a fi din nou brusc risipită, de data aceasta prin strălucitoarea „canzona” a Ducelui „La donna e mobile”. Urmează apoi una din paginile care au consacrat înalta măiestrie a lui Verdi în tratarea muzicală a unui text dramatic: cvartetul. Cele două grupuri de personaje — Ducele şi Maddalena în interiorul cîrciumii lui Sparafucile, Rigoletto şi Gilda în stradă — exprimă preocupări şi sentimente fundamen¬tal diferite: uşuratec, Ducele jură dragoste veşnică Maddalenei, în timp ce aceasta, acceptînd cu vădită plăcere curtea frumosului necunoscut, rîde de „jurămintele” sale; Rigoletto o invită pe Gilda să se convingă de caracterul josnic al seducătorului ei, iar Gilda îşi exprimă profunda ei nefericire. Toate aceste stări sufleteşti sînt contopite de Verdi într-un unic şuvoi muzical de o rar întîlnită putere a expresiei.
în continuare, acţiunea operei se dezlănţuie din nou cu întregul ei dramatism pe fondul unei furtuni, realizată muzical prin mijloace deosebit de sugestive. Corul mut în culise imită şuieratul vîntului, şiruri de şaisprezecimi descendente şi ascendente în orchestră însoţesc luminile orbitoare ale fulgerului, lovituri de timpan marchează tunetul, figuraţiile repetate ale corzilor sugerează ploaia. Intre clipa uciderii Gildei şi aceea a reapariţiei lui Rigoletto — momentul culminant al întregii opere —, scena rămîne cîteva minute goală, cufundată în întuneric, în timp ce la orchestră furtuna se înteţeşte şi atinge şi ea apo¬geul, în ultimele măsuri ale operei, odată cu moartea Gildei, reapare, intonată de Rigo¬letto, implacabila temă a blestemului.
Pe plan muzical, „Rigoletto” constituie un exemplu de tratare în genul operei a unui text dramatic de esenţă romantică. Ciocnirile violente între eroi, contrastele puternice ducînd la culminaţii impresionante, îşi găsesc cu toate o corespondenţă încărcată de forţă de sugestie în expresia vocal instrumentală. Personajele dramei hugoliene au fost, pe de altă parte, investite de Verdi-)prin mijloacele specifice ale artei sale, cu o extraordinară putere de comunicare a lumii lor afective. Aceasta a contribuit în mod hotărîtor la succesul peste veacuri al operei „Rigoletto”, prima lucrare în care geniul verdian şi-a arătat adevă¬ratele dimensiuni’.
I dischi di questa cassetta comprendono la registrazione integrale — in lingua italiana — dell’opera ”Rigoletto” di Verdi, registrazione realizzata nella primavera del 1965, nello studio della Casa discografica ,,Electrecord” alla ,,Casa della Scìntela”, a Bucarest.
Alla realizzazione dell’incisione hanno dato il loro concorso noti solisti, il coro e l’orchestra dell’Opera di stato di Bucarest, sotto la bacchetta di Jean Bobescu.
Nato nel 1890, in una famiglia di musicisti (suo padre fu fondatore del primo complesso romeno di operetta), Jean Bobescu iniziò la sua carriera di direttore d’orchestra sin dall’età di 14 anni. Dopo aver ultimato i corsi al Conservatorio di lasi nel 1911, fu nominato professore di violino al Conservatorio di Craiova. L’attività pedagogica non costituisce però un abUandono della carriera di direttore d’orchestra. Nel 1918, Jean Bobescu debuttò quale direttore d’opera, molto apprezzato da George Enescu per il suo talento. D’allora per lunghi decenni, Bobescu si affermò con autorità quale primo direttore d’orchestra dell’Opera di stato di Cluj e quindi di quella di Bucarest. Il suo repertorio comprende oggi più di 100 opere e più di 500 lavori sinfonici e da camera. Per il suo importante contributo alla vita musicale romena, a Bobescu gli venne conferito l’alto titolo di ,,artista del popolo”. Menzioniamo inoltre il successo del direttore d’orchestra in occasione delle sue tournées all’estero, in particolar modo a Vienna (nel 1926), a Parigi (1928, 1934, 1936), a Mons e Bruxelles (1958, 1961) a Varsavia e Poznan (1958, 1964), ed Ankara (1963).
La figura complessa del ruolo del titolare dell’opera, il buffone Rigoletto, è interpretata dal baritono Nicolae Herlea, cantante che si è affermato, negli ultimi anni, sui più importanti palcoscenici lirici del mondo. Le sue apparizioni ai teatri di opera ,,La Scala” di Milano, il ,,Metropolitan Opera House” di New York, al ,,Covent Garden” di Londra, al ,,Bolscioi” di Mosca, al ,,Staatsoper” a Vienna, al festival di Salisburgo, a Parigi, Berlino, Amburgo, Praga, Leningrado, Riga, Ankara, ed in altre città, hanno destato entusiastiche acclamazioni del pubblico ed elogiosi commenti della stampa. Il cantante si è imposto in particolar modo per la bellezza e ricchezza del suo timbro di baritono, per la sua appassionata e convincente interpretazione, per il suo timbro di voce, del tutto riguardevole. Grazie a queste qualità e stato distinto con il titolo di ,,artista del popolo”, sebbene non abbia ancora compiuti quarant’ anni.
L’interprete di Gilda, sui nostri dischi, è la cantante Magda lanculescu ,,artista emerita”. La sua voce di soprano lirico-leggiera, la vivacità del suo stile interpretativo, il gioco di scena pieno di finezza, hanno conquistato nello stesso tempo il pubblico romeno e quello della Francia, Belgio, Unione Sovietica, Cecoslovacchia, Polonia e Bulgaria, dove ha cantato. Il repertorio di Magda lanculescu comprende ruoli di soprano lirico e di coloratura, come Rosina (del ,,Barbiere di Siviglia”), Violetta (della ,,Traviata”) la Lucia di Lammer-moor, Susanna (dalle ,,Nozze di Figaro’;), Sophie (nel ,,Cavaliere della Rosa”), Manon (nell’opera ,,Manon” di Massenet), Norina (del ,,Don Pasquale”), la Mélisande (nella ,,Pelléas et Mélisande”), Fiordiligi (nella ,,Cosii fan tutte”), eco.
Nella parte del Duca di Mantova appare il tenore lon Buzea, uno dei più talentati elementi della giovane generazione di cantanti romeni. Laureatosi alla Facoltà di Geologia di Cluj, egli, sin dall’ epoca dei suoi studi, manifestò particolare inclinazione verso l’arte vocale. Assunto nel 1959 all’Opera di stato di Cluj, egli ottiene, in breve tempo, particolari successi in vari ruoli di base del repertorio di tenore lirico-spinto: il Duca di Mantova nel ,,Rigoletto”, Alfredo nella ,,Traviata”, Manrico nel ,,Trovatore”, Pinkerton nella ,,Madama Butterfly”, Cavaradossi nella ,,Tosca”, Rodolfo nella ,,Bohème”, Janek nella fidanzata venduta”, Lohengrin, ed altri. Nel 1964, lon Buzea vinse il primo premio nella competizione di canto del III-o concorso internazionale „George Enescu”; due anni prima, aveva ottenuto anche gli allori del concorso internazionale di Tolosa. Dal 1964 è solista dell’Opera bucarestina. Le sue tournées all’estero lo hanno portato, sinora, nell’ Austria, Svizzera, Belgio, Bulgaria, Cecoslovacchia e Germania democratica, dove ha goduto di un’ entusiastica accoglienza da parte del pubblico che ha apprezzato sia il suo gioco disinvolto che la sua calda voce
This casette contains the complete set of records of ,,Rigoletto”, sung in Ita¬lian. Production: spring, 1965 by ,,Electrecord” Record Company in its Bucharest ,,Scînteia House” studios.
Contributors to the recording were lea¬ding soloists, the Choir and Orchestra of the Bucharest State Opera under the musical direction of Jean Bobescu. Born in 1890 into a family of musicians (his father was the founder of the first Romanian operetta ensemble), Jean Bobescu began his career of musical director at the early age of 14. After graduating the Jassy Conservatoire in 1911, he was appointed professor of violin at the Craiova Conservatoire. His pedagogic activity however did not mean the abandonment of his career as orchestra conductor. In 1918 Jean Bobescu makes his debut as an opera conductor, bei g highly appreciated for his talent also by George Enescu. Ever since, along the decades, Bobescu has authoritatively consolidated his reputation as first conductor of the Cluj and then of the Bucharest operas. Today his repertoire includes more than 100 operas and over 500 pieces of symphonic and chamber music. For his outstanding merits in the promotion of musical life in Romania, Jean Bobescu was awarded the high title of ,,People’s Artist”. Bobescu’s tours abroad (Vienna 1926, Paris 1928, 1934, 1936, Mons and Brussels 1958, 1961, Warsaw and Poznan 1958, 1964, Ankara 1963) ment for him as many resounding successes.
The complex personage of the opera’s title role, Rigoletto, has been recorded by the baritone Nicolae Herlea, a soloist whose appearences on the stages of the most famous lyrical theatres of the world, at ,,La Scala” of Milan, at the New York Metropolitan, the London Covent Garden, in Moscow, at the Bolshoy Teatr, at the Vienna ,,Staatsoper”, at the Salzburg festival, in Paris, Berlin, Hamburg, Prague, Leningrad, Riga, Ankara, have been enthusiastically received by the audiences and referred to in most eulogistic terms by the press. The singer is particularly impressive by the beauty and richness of his timbre, by his passionate and convincing scenic interpretation, by the most remarkable span and ampleness of his voice. Although not yet 40 years old, Nicolae Herlea was awarded for all these qualities the title of ,,People’s Artist”.
The interpreter of the role of Gilda on our records is Magda Ianculescu, ,,Merited Artist”. Her soprano lyrico-leggiera, which she makes full use of with great ease and skill, the liveliness of her style of interpretation, her exquisite and refined stage play have won for her the admiration of audiences both at home and in France, Belgium, the Soviet Union, Czechoslovakia, Poland and Bulgaria, countries where she was invited to sing. The repertoire of Magda Ianculescu includes the best known parts of lyrical and coloratura soprano, for instance Rosina from ,,The Barber of Seville”, Violetta from ,,Traviata”, Lucia from ,,Lucia di Lammerrnoor”, Suzan from ,,The Marriage of Figaro”, Sophie from ,,Der Rosenkavalier”, Manon from ,,Manon” by Massenet, Norina from ,,Don Pasquale”, Melisande from ,,Pelleas and Melisande”, Fiordiligi from ,,Cosi fan tutte” a.s.o.
The part of the Duke of Mantua is sung by the tenor Ion Buzea, one of the most talented representatives of the younger generation of Romanian singers. Even while a student at the Cluj Faculty of Geology, a graduate of which he is, he revea¬led particular, inclinations towards vocal art. Joining the Cluj State Opera in 1959, Ion Buzea has won in a short period of time remarkable successes in a number of basic roles of the tenor lyrico-spinto repertoire: the Duke of Mantua from ,,Rigoletto”, Alfredo from ,,Traviata”, Manrico from ,,The Troubadour”, Pinkerton from ,,Madame Butterfly”, Cavaradossi from ,,Tosca”, Rodolfo from ,,La Boheme”, Janek from ,,The Sold Bride”, Lohengrin a.s.o. In 1964 Ion Buzea was the winner of the first prize of the III-rd George Enescu International Musical Competition; and only two years before that he was a laureate of the Toulouse International Musical Competition. So far he made artistic tours in several countries, in Austria, Switzerland, Belgium, Bulgaria, Czechoslovakia and the G.D.R., where again and again he was given a warm welcome by his audiences, which particularly remarked his free and natural technique of stage play and his warm and conquering voice.
Грампластинки этой кассеты содержят полную запись, на итальянском язы¬ке, оперы «Риголетто)) Верди. Эта за¬пись была сделана весной 1965 года, в студии дома грампластинок «Электре-корд», при «Доме Скынтеи» в Бухаресте.
Запись была осуществлена при участии первых солистов, хора и оркестра Госу¬дарственной Оперы Бухареста, под управ¬лением дирижера Жана Бобеску. Жан Бо-беску родился в 1890, в семье музыкантов (его отец был основателем первого ру¬мынского ансамбля оперетты). Он начал свою карьеру дирижера с 14 лет. После окончания консерватории в Яссах в 1911 году, Жан Бобеску был назначен про¬фессором по скрипке в консерватории Крайовы. Педагогическая деятельность, однако, не являлась отказом от карьеры дирижера. В 1918 году, Жан Бобеску дебютирует как дирижер оперы, будучи уже тогда высокоценим за талант Джорд¬жем Енеску. С того времени десятки лет подряд Бобеску постоянно подтверж¬дал свой авторитет, как первый дирижер Государственной оперы Клужа, и затем Бухареста. Сегодня его репертуар состоит из более 100 опер, 500 симфонических работ и камерной музыки. За его зна¬чительный вклад в развитие музыкальной жизни Румынии, Бобеску получил вы¬сокое звание «народного артиста». Отме¬чаем также успех дирижера получаю его зарубежных выступлений особенно в Вене (1926), в ‘Париже (1928, 1934, 1936), в Монсе и Брюселле (1958, 1961), в Варшаве и Познане (1958, 1964) и Анкаре (1963).
Баритон Николай Херля, который ут¬вердился за последние годы на самых знаменитых лирических сценах мира, выступает в главной роли оперы, изо¬бражая сложную фигуру шута Риголетто. Появление Николая Херли на сцене оперы «Ла Скала» в Милане, «Метропо-литан Опера Гауз» в Нью-Йорке, «Ковент Гарден» в Лондоне, «Большой Театр» в Москве, «Стаатсопер» в Вене, на Фес¬тивале в Зальцбурге, в Париже, Берли¬не, Гамбурге, Праге, Ленинграде, Риге, Анкаре и т.д., вызвали бурные аплодис¬менты публики и похвальные рецензии прессы. Певец имел успех, главным образом, благодаря красоте и богатству своего баритонного тембра, страстному и убедительному выполнению роли и совершенно исключительной обширности обема его голоса. Благодаря этим ка¬чествам, он получил звание «народного артиста», не исполнив еще сорока лет.
Роль Джильды на наших грампластин¬ках исполняет заслуженная артистка Магда Янкулеску. Ее голос легкого-лирического сопрано, которым она вла¬деет с исключительной легкостью, жи¬вость, ее исполнения, тонкая сценическая игра покорили не только публику Румы¬нии, но и Франции, Бельгии, С.С.С.Р., Чехословакии, Польши и Болгарии, перед которой она выступала до настоящего времени. Репертуар Магды Янкулеску содержит самые известные роли лири¬ческого и колоратурного сопрано, так например: роль Розины («Севильский цирюльник»), Виолеты («Травиата»), Лу-чии («Лучиа ди Ламермур»), Сюзаны («Свадьба Фигаро»), Софии («Кавалер Роз»), Манон («Манон» Маснэ), Норины («Дон Пасквали»), Мелизанда («Пелеас и Мелизанда»), Фиордилиджи («Кози фан тутти») и т.д.
В роли Графа Мантуи, выступает тенор Ион Бузя, один из самых талантливых певцов из молодого поколенья артистов в Румынии. Ион Бузя окончил Геологи¬ческий факультет в Клуже и еще в тече¬ние студенческих лет проявлял особые способности в области пения. Поступив в 1959 году в Государственную оперу в Клуже, он достиг, в течение короткого времени замечательных успехов в ряде основных ролей репертуара спинто-лири-ческого тенора: Граф Мантуи («Риголет¬то»), Альфреда («Травиата»), Манрико («Трубадур»), Пинкертон («Мадама Ба-терфлай»), Каварадосси («Тоска»), Ро-дольфо («Богема»), Янек («Проданная Невеста»), Лоэнгрии и т.д. В 1964 году, Ион Бузя получил первую премию на вокальном соревновании в рамках 1П-го международного конкурса «Джордже Е-неску», после того как два года до этого он заслужил и ларвы международного конкурса в Тулузе. С 1964 года он вошел в состав солистов оперы Бухареста.
В своих заграничных турнэ ое высту¬пал до настоящего времени на сценах Австрии, Швейцарии, Бельгии, Болгарии, Чехословакии, Д. Р. Германии, где посто¬янно встречал восторженный прием публи¬ки, которая ценила его непринужденную игру и теплый завоевывающий голос
EDGAR ELIAN
Recenzii
Nu există recenzii până acum.