Descriere

Într-o însemnată parte a el, opera lui Caragiale ne apare ca un vast studiu asupra vanităţii, asupra întruchipărilor şi metamorfozelor acesteia la o anume încrucişare a timpului cu spaţiul. Dar nicăieri ca în „Noaptea furtunoasă” nu ne va urmări mai acut impresia că ne aflăm chiar la izvoarele fenomenului, în prezenţa formelor sale cele mai simple şi cele mai vii. Faptul poate să se explice prin abordarea unei pături sociale carac­terizate printr-un straniu contrast între umilitatea nivelului de viaţă şi de cultură şi sentimentul hipertrofiat ol propriei demnităţi. Este situaţia burgheziei prospere din mahalaua bucureşteană în anii de după 1874, ~ prizonieră iremediabila a mulţumirii de sine, lipsită de orice contact susţinut cu straturile superioare ale societăţii, flatată metodic de politicienii liberali ce-şi recrutau din ea o parte a clientelei, Prin resorturile sale comice, fie­care personaj verifică şi nuanţează un mecanism social-psihologic cu valabilitate generală.

Expresia cea mai puternică a sentimentului de vanitate, croită pe dimensiunile unui comic monumental, aparţine în chip firesc figurii centrale a comediei. Care sînt temeiurile de orgoliu ale lui Jupîn Dumitrache Întîi de toate, apartenenţa lui la o categorie sociala avută şi ca atare respectabilă, cu un simţ apăsat al onoarei colective. Este tocmai ceea ce dictează, în pofida impulsivităţii native, reţinerea lui Jupîn Dumitrache în împrejurarea de la ,,lunion”, aidoma refuzului unui

Se adaugă un ascuţit sentiment al,,onoarei de familist”. devenit — în codrul evenimentelor comediei — sursa unei teribile alarme. Jupîn Dumitrache nu e gelos (pornire ce i-ar contrazice nezdruncinata încredere în sine), socotind-o pe Veta de o castitate inexpugnabilă. El este însă iritat la culme de insolenţa „bagabontului”, care prin manevrele sole îi aduce o ofensă mortala. Vigilenţa personajului se orientează integral în direcţia unui pericol minor, în vreme ce adevăratul atentat la onoare rămîne definitiv în conul de umbră. Un individ mai puţin orgolios ar (i fost mai circumspect.

Vanitatea lui Jupîn Dumitrache este echivalentul unei ambiţii satisfăcute. Vanitatea lui Chiriac e o ambiţie in mers. Comedia procedează prin el la o savuroasă substituire de roluri. Absentă la Jupîn Dumitrache pentru motivele ‘cunoscute, gelozia trece pe seama lui Chiriac, cu întregul ei cortegiu de dispoziţii ţi manifestări. Tejghetarul fiind in felul său un Julien Sorel de mahala, pentru care cucerirea cucoanei a constituit o însemnată verificare a potenţialului, e lesne de înţeles surparea lui lăuntrica atunci cind crede că i se preferă un altul. Valenţele comice ale lui Chiriac ies deplin la iveală abia in actul ol doilea al piesei, prin urmărirea înverşunată o presupusului rival. Personajul, a cărui eroare e acum evidentă pentru spectatori, dă buzna în capcana deschisă, minat de impulsul irepresibil al vanităţii. In scena finală, Chiriac e preţ de o secundă gelos pe el însuşi, întocmai ca Harpagon care, alergînd după hoţi. s-a apucat singur de braţ. A nu sacrifica nimic din seriozitatea sentimentului, dar a-l face totuşi compatibil cu viziunea comică de ansamblu – iată problema dificilă căreia tactul artistic al lui Caragiale i-a aflat o fericită soluţie.

În cuprinsul „Nopţii furtunoase”, Veta reprezintă figura cea mai puţin apta să stîrnească rîsul, ocolită fiind de sentimentul de vanitate al celorlalţi, pe care astfel îl reliefează prin contrast. Resursele ei comice trebuie căutate în alta direcţie, în primul rînd în forma îmbrăcată de pasiunea erotico, ale cărei accente patriarhale şi naive deschid mereu o cale către zîmbet. Principala manifestare comică a Vetei se produce în actul II, cînd precauţia ei obişnuita cedează sub presiunea emoţiilor de moment. Femeia îţi demască mereu adevăratele relaţii cu Chiriac, dar cei din jur sînt ei înşişi prea tulburaţi ca să poală înregistra, în final, explicaţiile menite a potoli furtuna nu sînt adresate soţului, ci factorului direct interesat, adică lui Chiriac, Sint gesturi ţi atitudini prin care Veta, altfel atît de deosebită de celelalte personaje, se integrează organic în mişcarea comediei.

Cu Ziţa ne întoarcem în zona centrala a viziunii caragialeşti, adică sub semnul vanităţii, aici cu nota deosebitoare a pretenţiei. Bucurîndu-se de o largă recepţie în comediile precursorilor, tipul femeii „civilizate” ni se prezintă  acum cu tot pitorescul pe care îl  putea genera apariţia lui in mediul mahalalei bucureştene, cu toate contrastele legate de altoirea snobismului pe un fond bogat în inerţii tradiţionale.

Comicul personajului de curge îndeosebi din stilul plebeian al manifestărilor sale, pe care rudimentele de cultură nu t-au putut altera în nici un chip, O altă alăturare contrastantă se produce pe planul etic, intre independenţa cu care Ziţa se mîndreşte atit de mult şi incapacitatea ei de a o gusta din plin, prinsă cum se afla in reţeaua unor moravuri constringâtoare. Culoarea comica a amorului Zilei vine din supunerea lui simultană la imperativele unor coduri opuse : romantic unul, celălalt patriarhal.

Prin intermediul Ziţei, mulţumirea de sine a eroilor „Nopţii furtunoase” se deschide mirajului unei alte lumi. Mesagerul acesteia. Elice Venturiano, îndeplineşte în mod constant funcţia unui catalizator al” acţiunii, din iniţia­tivele şi confuziile sale izvorind întreaga mişcare a piesei. Substanţa lui proprie se reduce însă la un amalgam de stiluri verbale, corespunzătoare unui cumul de activităţi : stil publicistic (cu o varianta politică şi alta de reportaj), stil poetic, stil administrativ – la obţinerea efectului co­mic contribuind şi frecventa migraţie a clişeelor. Evoluînd în aceste limite, Rică Venturiano încarnează parodia formelor degenerate ale romantismului şi liberalismului,

Două personaje ale comediei, Ipingescu şi Spiridon, îţi asumă funcţia unor elemente de legătură. Şi moi vi­zibilă în asemenea cazuri devine grija subtilă a deta­liului, virtute eminentă a artei lui Caragiale, Dincolo de rolul său accesoriu, de Mercur al perechii îndrăgostite, Spiridon adaugă viziunii de ansamblu nota veleităţii in­cipiente si reprimate, care se converteşte în minciună sau şiretenie. Ipingescu, la rîndu-i, nu râmîne un simplu propulsor al expoziţiei (deşi misiunea lui esenţială aceasta este) ; prin el tabloul vanităţilor cîştigă o nuanţă nouă. Neputîndu-se mîndri cu modesta sa funcţie de i pistol, Ipingescu dezvoltă o vanitate de un gen deosebit, va­nitatea relaţiilor sociale. Suprema lui satisfacţie este însă aceea de a-şi afirma, prin tălmăcirea ziarului, su­perioritatea intelectuală. In comentarea articolului din „Vocea patriotului naţionale”, Ipingescu e la un pas de Conul Leonida.

Sentimentul lui Caragiale faţă de propriile plăsmuiri exclude pornirea de ostilitate pe care unele interpretări au încercat să i-o atribuie. Scriitorul s-a revoltat împotriva mediului, în indivizi a văzut însă un produs al împrejurărilor ţi nu le-a refuzat superioara sa înţelegere. Simpatia faţă de personaj reprezintă la el o dispoziţie curentă, dar tot atît de obişnuit este amestecul ei cu Ironia, în mulţimea de nuanţe pe care acesta le poate genera. Aliajul de simpatie şi ironie ne situează în mie­zul artei comice a lui Caragiale. Rîsul sau nu este crispat, ci limpede şi sonor, de o invincibila robusteţe morala.

Cel dinţii care se bucură astăzi de imprimarea pe discuri a capodoperelor teatrului caragialian este, în Cîmpiile Elizee, însuţi dramaturgul : în urmă cu aproape nouă deceni (mai precis, în anul 1881), Caragiale preconiza utilizarea fonografului pentru a pune la îndemîna posterităţii ceva din arta lui Matei Millo. Satisfacţia lui „nenea Iancu” este sporită, ne îngăduim a crede, de prezenţa în distribuţie a unor eminente figuri ale scenei contemporane, în frunte cu Al. Giugaru. Marcel Anghetescu şi Radu Beligan, ca şi de faptul că regia lui Sică Alexandrescu şi-a propus să reconstituie cit mai fidel autenticul „stil Caragiale” al spectacolelor clasice : „regizorul de aii al „Nopţii furtunoase” a folosit în munca sa impresiile ce i-au rămas de la reprezentaţiile acestei piese văzute pe scena Teatrului Naţional înainte de 1912, cînd autorul ei mai era încă în viaţă” (Sică Alexandrescu: „Caragiale in timpul nostru”‘).

ŞTEFAN CAZIMIR