Descriere

Mozart concepe concertul ca un dialog viu între solist și orchestră. Partea solistică este dezvoltată, iar orchestra capătă o personalitate pregnantă. Fantezia compozitorului se aplică. și asupra formei concertului, asupra structurii celor trei părți ale sale : în mișcarea l el afirmă potentele principiului clasic al formei de sonată printr-o tratare ingenioasă a celor trei secțiuni carac¬teristice. Mozart desfășoară, în special în partea de confruntare a ideilor de bază, în dezvoltare, o artă plină de originalitate. Determinat de grija pentru menținerea unității stilistice a concertelor sale, Mozart compune adesea și cadențele lor, împiedicînd astfel intervenția unei eventuale concepții virtuoze, străine de fondul emo¬țional al muzicii sale. Mișcarea a doua a concertului este aceea în care lirismul și înclinația spre visare se afirmă cu preponderență ; găsim aci acele pagini de intensă poezie, în care răzbate adeseori o profundă melancolie, caracteristică atîtor pagini mozartiene. Finalurile, scrise de obicei în forma rondo-ului, irump .vesele și strălucitoare, străbătute de o neobosită vervă, de o necontenită tinerețe spirituală.

Concertul în Mi bemol major pentru pian și orchestră KV 271 a fost scris de Mozart în anul 1777 la Salzburg, pentru o pianistă franceză. El face parte dintr-un grup de patru concerte pentru pian, scrise în aceeași perioadă, dar se dovedește prin întreaga sa concepte a fi fost compus pentru o interpretă remarcabilă, in concertul acesta se evidențiază o serie de detalii, care vor constitui, mai tîrziu, caracteristicile cele mai importante ale marilor opusuri compuse la Viena. Vom distinge încă de la expunerea primei teme maniera dialogată în care se va desfășura întregul discurs muzical ; ansamblul simfonic capătă un fol important, devenind un partener cu care solistul angajează o convorbire susținută și pasionată. Mozart a compus și cadențele din prima și ultima parte a concertului.
Partea l — Allegro — se deschide printr-un motiv energic expus de orchestră, căruia pianul îi dă un răspuns răspicat. Aceasta constituie prima idee a concertului, pe care se bazează întregul Allegro. Orchestra expune apoi ambele teme ale mișcării (tema a doua nu ore mai mult de patru măsuri, ea este de o simplitate extremă și emană o gingășie specifică). Mai este de remarcat și caracterul concluziv al unei a treia idei melodice, enunțată de coarde. Dezvoltarea, fără a avea amploarea pe care ulterior Mozart o va acorda acesteia în forma de sonată, este dominată de tema l a mișcării. Mișcarea se încheie cu obișnuita reexpoziție.
Partea a II-a — Andantino — este caracteristica pentru paginile mozartiene de cea mai pură expresivitate lirică. O emoție adîncă și pătrunzătoare însuflețește temele acestei mișcări, care pare înfiorată de o undă discretă de dramatism. Virtuozitatea, estompată cu desăvîrșire în acest minunat Andantino, izbucnește nestăvilită în viitoarea părții a III-a, a Rondo-ului, scînteind de vervă ca o adevărată partidă de ansamblu din finalul unei opere bufe. Pianul expune o temă plină de vioiciune, care va avea rolul de refren. Primele două cuplete și revenirile refrenului sînt urmate de un episod contrastant (Menuetto), a cărui melodie va fi prezentată in patru variațiuni. Acest episod, de o cantabilitate și o gingășie specific mozartiană, dă întregului final un farmec parti¬cular.. Presto-ul final încheie partea cu o strălucită cadență.

În preajma anului 1782 îl aflăm pe Mozart preocupat, ca niciodată pînă. atunci, de studiul minuțios al operelor lui Händel, J. S. Bach și ale fiilor acestuia : Emanuel și Friedemann. O nevoie imperioasă de perfecționare a meșteșugului componistic îl determină să adîncească — în plină maturitate artistică — cunoașterea stilului contrapunctic. Dacă studiul compozițiilor lui J. S. Bach s-a concretizat în cîteva lucrări independente sau în fragmente din compoziții mai ample, concepute în forma tradițională a fugii instrumentale, influența celui mai talentat, fiu al maestrului. Philipp-Emanuel, a rodit în Fanteziile și Rondo-urile pentru pian. Fanteziile — patru la număr — au fost compuse intre anii 1782—1785. Ele se disting prin libertatea și caracterul oarecum improvizatoric al stilului pianistic, prin tensiunea puternică a expresiei, decurgînd din abundența cromatismelor și a modulațiilor, prin mobilitatea pe care variatele probleme tehnice și contrastul dintre ideile muzicale o impun interpretului. Pe discul nostru, . pianistul Valentin Gheorghiu interpretează una dintre cele mai amplu desfășurate fantezii : aceea in re minor, KV 397, compusă în anul 1782.

Fantezia debutează in Andante cu un fel de preludiu în spiritul lui Bach, care pregătește Adagio-ul expresiv și cantabil. Brusc, mișcarea este întreruptă de un recitativ ‘rapid (Presto), după care auzim din nou tema liniștită a Adagio-ului. în stilul improvizatoric, specific fanteziei, Mozart introduce o cadență ; și aci gîndirea sa concentrată construiește logic și strîns discursul muzical. După o revenire a Adagio-ului (în tonalitatea principală), un ultim episod, Allegretto, încheie Fantezia.

Pianist de mare sensibilitate, posedînd o tehnică in care preciziunea, o calitate sonoră specifică și eleganța natu¬rală se împletesc armonios. Valentin Gheorghiu concepe muzica lui Mozart în simplitatea și frăgezimea spontană a imaginilor ei. Este remarcabilă atmosfera poetică reali¬zată in partea a doua și dinamismul susținut, vivacitatea cuceritoare a finalului. Colaborarea cu șeful de orchestră elvețian Richard Schumacher, a cărui prezență Io pupitru se impune prin energie comunicativă și o rigu¬roasă ținută stilistică, a avut ca rezultat o versiune inspirată a acestui opus mozartian.

Interpretînd concertul de Mozart — înregistrat pe acest disc — cu acompaniamentul Orchestrei „Masterplayers” din Lugano condusă de Richard Schumacher, în cadrul unui turneu in Elveția și Italia, Valentin Gheorghiu a obținut pretutindeni succese răsunătoare, oglindite și in cronicile muzicale apărute in presă. Iată de pildă ce scria ziarul „II Tempo” din Napoli :

„Concertul pentru pian ți orchestra KV 271 de Mozart s-a bucurat de interpretarea pianistică a solistului Valentin Gheorghiu. El a fost un executant impecabil, cu un tușeu precis, delicat si o frazare pasionată. Lucrarea, deosebit de melodioasă, a fost — după noi — străbătută de vitalitate datorită in mare parte pianistului însuși. Concertul a părut o pagină scrisă in zilele noastre…”
ADA BRUMARU

Pianiste de grande sensibilité, possédant une technique dans laquelle la précision, une qualité sonore spécifique et une élégance naturelle s’allient harmonieusement, Valentin Gheorghiu conçoit la musique de Mozart dans la simplicité et la fraîcheur spontanée de ses images. L’atmosphère poétique réalisée dans le second mouvement du Concerto no. 9 en Mi bémol majeur, le dynamisme et la vivacité du Finale sont remarquables. La collaboration avec le chef d’orchestre suisse Richard Schumacher, dont la présence au pupitre s’impose par l’énergie communicative et une rigoureuse tenue stylis¬tique, a eu comme résultat une version inspirée de cet opus mozartien. En interprétant le Concerto de Mozart édité sur ce disqtte avec l’accompagnement de l’orchestre ,,Master-players” de Lugano dirigée par Richard Schumacher dans le cadre d’une tournée en Italie, Valentin Gheorghiu a obtenu partout des succès retentissants, tant auprès du public, que de la presse. Voici ce qu’écrivait le journal ,,Il Tempo” de Naples : ,,Le Concerto pour piano et orchestre KV 271 de Mozart à bénéficié de l’interprétation du soliste Valentin Gheorghiu. Il a été un exécutant impeccable, a*«C un toucher précis, délicat et un phraser passionné. L’œuvre, très mélodieuse, a été parcourue de vitalité grâce en grande partie au pianiste lui-même. Le Concerto a paru une page écrite de nos jours…”