Descriere

Creația lui Wolfgang Amadeus Mozart pentru vioară și orchestră este caracterizată, înainte de toate, prin cuceritoarea cantabilitate a liniilor melodice, care împrumută expresiei sentimentelor omenești o fer¬voare irezistibilă. Predominantă nu este aici strălucirea tehnică, ci sinceritatea simțirii, pornită din inimă și adresîndu-se inimilor.
Concertul nr. 5 în la major, KV 219,. cel din urmă din seria lucrărilor mozartiene de acest gen compuse în 1775, la vîrsta de 19 ani, pune în valoare în chipul cel mai fericit farmecul captivant al cantilenei vio¬lonistice. La fel ca cele mai multe creații concertante ale lui Mozart, lucrarea se distinge prin caracterul ei profund accesibil și prin claritatea deplină a formei. Numai partea I prezintă o derogare de la structura formală obișnuită. După un tutti plin de dinamism și avînt tineresc, în tempo Allegro aperto, soloul de vioară care urmează se desfășoară în mișcare Adagio, cu structura unui cvasi-recitativ. Tema acestui scurt Adagio este apoi reluată în Allegro-ul care urmează procedeu cu totul neobișnuit, vădind îndrăzneala de inovator a lui Mozart. Dialogul între solist și orchestră se desfășoară în continuare folosind diferitele elemente ale teniei inițiale, pentru ca o scurtă cadență a viorii soliste să anticipeze concluzia.
În partea a II-a, Adagio, vioara își înalță glasul după o introducere orchestrală în piano, de o mare delicatețe a sentimentului. Către mijlocul mișcării, trecerea în tonalitate minoră aduce cu sine o ambianță elegiacă, urmată însă de revenirea la dispoziția inițială, înainte de încheierea Adagio-ului se intercalează o nouă cadență solistică, între cadențele scrise de iluștrii violoniști Eugene Ysaye și Joseph Joachim pentru acest concert, Ion Voicu le-a preferat pe acelea ale lui Joachim.
Partea a III-a, Tempo di menuetto, începe cu o grațioasă temă dansantă intonată de vioara solistă și reluată apoi de către orchestră. Ca în multe alte rondouri mozartiene, desfășurarea ulterioară îmbracă forma unei suite cu caracter popular, în partea centrală (Allegro), tema sugerează un melos sîrbo-croat cu pași de joc puternic marcați, după care își face apariția în mod neașteptat o parodie de muzică orientală (Allegro alia turca), preluată de Mozart dintr-un balet cu subiect turcesc scris anterior, în încheiere se reia tonalitatea și tema principală din Tempo di menuetto.
Ca și Concertul de vioară nr. 5 de Mozart, Simfonia nr. 5 în si bemol major D. 485 de Franz Schubert este opera unui compozitor în vîrsta de 19 ani. Creată în 1816 — puține luni după încheierea Simfoniei nr. 4 în do minor („Tragica”), de o certă influență beethoveniană —, noua simfonie vădește în chip evident intenția întoarcerii la Haydn și Mozart, modelul ales fiind, după toate aparențele, Simfonia nr. 40 în sol minor de Mozart. În afara Simfoniei nr. 8 („Neterminata”) de Schubert, Simfonia nr. 5 este singura care nu po¬sedă o introducere lentă, în locul acesteia apare o „cortină” de patru măsuri, un pasaj descendent în staccato al viorilor în pianissimo, după care partea I, Allegro, începe cu o temă plină de grație aeriană, folosită pentru un joc al imitațiilor de o rar întîlnită eleganță.
Partea a II-a, Andante con moto, nu este pătrunsă de o profunzime a sentimentului ca în următoarele simfonii schubertiene, ci mai degrabă de o stare de contemplație pașnică, așa cum o găsim în multe din simfoniile lui Haydn.
Partea a III-a, Allegro molto, este un ^menuet de evidentă filiație mozartiană, pentru ca Trioul să evoce atmosfera unui popular ländler austriac, cu o melodie plină de avînt, acompaniată la bas în manieră de ison.
Partea a IV-a, Allegro vivace, evoluează undeva, la mijloc, între Haydn și Beethoven : în timp ce tema I pare influențată de finalul primei simfonii beethoveniene, tema a Il-a prezintă o ambianță de bună dispoziție plină de o bonomie specific haydniană.
When forming the București Chamber Orchestra in 1969, with 27 instrumentalists selected for various Bucharest Orchestral ensembles, violinist Ion Voicu, who was at the peak of his soloistic career, aimed at using to advantage his rich concert experience in a conducting activity for which he showed an obvious propensity, manifest in a highly natural manner of leading the ensemble, of creating an artistic climate of great attractive force. After the first successes they scored in the capital and in other Romanian cities, Ion Voicu and the București Chamber Orchestra went on numerous tours abroad, in Austria, Belgium, West Germany, Italy, Yugoslavia, Switzerland etc., where the reviews were unanimous in highlighting the transparence of the overall sonority, in homogeneity of the instrumental compartments, the collective virtuosity, the accuracy of intonation. In their turn, record collectors could assess the orchestra’s merite beginning in 1970 when its first disc was issued, with Ion Voicu at the desk. After a second album put out in 1972, also with Ion Voicu conducting, the ensemble’s third release (1986) featured Ion Voicu as soloist, while he had handed the baton to his son Mădălin Voicu.
Ion Voicu (born in Bucharest in 1923 into a family with long-standing musical traditions) has been the dominating personality of Romanian violinistic art in the latter half of the 20th century and a soloist enjoying unanimous recognition in the international music world. Brilliant studies at the Bucharest Conservatory paved the way for his public assertion which began at the age of 16. Appointed soloist of the* Romanian Radio Orchestra in 1940 at the age of 17, and of the Bucharest Philharmonic in 1945, Ion Voicu studied for one year, in 1946, under the direct guidance of George Enescu, then for three years in Moscow with David Oistrakh, and for one further year in Switzerland with various maestros. In 1967 Ion Voicu was awarded the gold medal of the Eugene Ysaye international festival in Brussels, and the diploma of honour of the Ysaye Foundation. During the years he has toured 30 countries in Europe, Asia, North and South America, and made soloistic appearances in the concerts of some of the most reputed symphony orchestras of London, Paris, Munich, Salzburg, West Berlin, Moscow, Leningrad, Leipzig, Dresden, Buenos Aires, Rio de Janeiro etc. He was also invited to serve as a member — and sometimes as vice-chairman of the juries of prestigious international violin com-petitions in London, Glasgow, Moscow, Helsinki, Leipzig, Zagreb etc. A true master of the bow, Ion Voicu uses a 1702 Stradivari violin to which he lends a full, warm, noble sonority.
Mădălin Voicu (born in Bucharest in 1952) took up the study of the violin at the age of five with his father, and continued it with professor George Manoliu. After graduating from the violin class of the Ciprian Porumbescu Conservatory in Bucharest in 1976, he attended conducting master classes offered by Carlo Zecchi at Sorrento and Ravella, Hans Swarowsky in Vienna and Sergiu Celibidache in Trier, Stuttgart, Mainz and Munich. He made his public debut as a violinist when he was 13, and as a conductor at the age of 23. In his capacity as conductor of the București Chamber Orchestra he has toured extensively abroad, while also appearing at the desks of orchestras from Austria, Switzerland, West Germany, Italy, Belgium, Greece, Luxembourg, Brazil and Argentina.
EDGAR ELUAN

English version by Magda Morait