Descriere

Mozart a compus simfonii între 8 și 32 de ani (1764 și 1788) ; în catalogul creației sale simfoniile se succed cu inegala frecvență în timp, după cum copilul, adolescentul și tînărul maestru a fost captivat de un gen sau altul, realizînd totalitatea operei sale, unde domeniile compoziției muzicale se leagă în acea uimitoare unitate a stilului ce-i este proprie. Firește, și în simfonie, drumul de la lucrările timpurii la ca¬podoperele finale urmează ascensiunea fermă spre complexitate ; cu totul remarcabile apar însă acele semnale de imprevizibilă intuiție prin care anume idei compoziționale de mare anvergură sînt exprimate concis, cu mult înainte de edificarea formulării lor integrale. De pildă, între cele cinci simfonii datînd din 1744, este una, Simfonia nr. 25, care atestă o sensibilitate și o inteligență muzicală ce depășește cu mult în maturitate tot ce crease tînărul de 18 ani în acea perioadă. Această mică simfonie în sol minor este o prevestire extraordinară, prin pre¬zența ei insolită în muzica acelor ani, a marii Simfonii nr. 40 care îi va încununa cariera de simfonist. Cu atît mai mult cu cît un an mai tîrziu, convins de vocația virtuozității violonistice, el a încetat pentru o vreme să compună simfonii.
Pe de altă parte, o lectură insistentă a partiturilor mozartiene se dovedește și un studiu biografic plin de interes. Rînd pe rînd climatul muzical al orașelor unde a poposit în turneele sale de concerte — Londra, Salzburg, Viena, orașe italiene, Mannheim și din nou la Viena — își reflectă sugestii de meșteșug în compozițiile orchestrale mozartiene. Evident, aceste treptate acumulări și perfecționări ating ansamblul producției sale.

Simfoniile le ilustrează pe parcursul anilor în aceeași măsură cu alte compoziții, păstrînd permanent raporturi de problematică și afecțiune cu acestea.
Simfonia nr. 35 în Re major, KV385(„Haff¬ner”) a fost compusă în anul 1782. Mo¬zart se stabilise definitiv la Viena, ca artist liber și rupsese toate firele dependenței sale de ar¬hiepiscopul Colloredo din Salzburg. Totuși, co¬manda acestei simfonii îi parvine de la primarul orașului Haffner, care cu 6 ani în urmă îi mai solicitase o muzică specială cu ocazia unei săr¬bători de familie. Aceasta a devenit celebra se¬renadă „Haffner”.
In răstimpul acelor ani Mozart adăugase ex¬periențelor de artă contopite în retorta geniului său și pe aceea dedusă din cercetarea operelor vechilor maeștri : contactul cu partiturile lui J. S. Bach și G. F. Hândel îl introdusese în fru¬musețea nobilă și severă a conceptului polifonic. Simfonia „Haffner” este un prim răspuns la su¬gestiile desprinse din această sursă fortificatoare care este marea tradiție a contrapunctului.
Un răspuns care se citește de la intrarea di¬rectă, neșovăelnică a primei teme : țîșnire se¬meață, fulgerătoare, conținînd în ea un poten¬țial de energie și expresie atît de consistent. Mo¬zart simte că nu mai are nevoie de obișnuita temă a doua. Prima parte a simfoniei rămîne totuși o formă de sonată, deși are caracterul’ unui fugato monotematic. Partea a doua (An¬dante), partea a treia (Menuetto) sînt întîrzieri într-o atmosferă muzicală agreabilă foarte a-propiată de aceia a „Serenadei”, in schimb fi¬nalul, un Presto jovial, de o vervă fină și entu¬ziastă, aduce un procent important de noutate. Nu prea exagerată nici apropierea lui de spi¬ritul uverturii la opera „Nunta lui Figaro”.
Calitatea deosebită a acestei muzici incrus¬tată în tot ceea ce a creat Mozart după ea tre buie apreciată nu numai ca un rezultat al schim¬bării procedeelor ; modificarea în esența a com¬pozițiilor mozartiene se explică prin faptul ca o nevoie interioară a omului mult transformat a descoperit în procedee un sprijin pentru a-ceastâ dorită complexitate.
Poate nici una dintre înfrîngerile sale nu l-a durut mai mult decît succesul medio¬cru al operei „Nunta lui Figaro”, la premiera vieneză din 1786. Ea a fost însă reparată de primirea strălucită a spectacolului la Praga. So¬sind în acest oraș, în luna decembrie, Mozart a adus cu el două noi partituri : un concert de pian (Do major, KV 503) și o simfonie (KV 504) : Simfonia nr. 38, în Re major („Praga”).
O introducere amplă, aproape patetică, debu¬tează cu cîteva semnale solemne în unison, după care o mlădioasă frază a viorilor de un suav cromatism alunecă netulburată. Toate părțile simfoniei sînt concepute în formă de sonată (va fi o caracteristică a simfoniilor mo¬zartiene de maturitate prezența, în mai multe părți, a acestui cadru formal). Primul Allegro urmînd acestei ample introduceri aduce un discurs simfonic plin de surprize; în tradiționala dezvoltare Mozart construiește un fugato care amintește de Simfonia „Haffner”. Dar persona¬litatea acestei noi opere este încă mai evidentă în elaborarea reprizei și însemnătatea pe care o capătă Coda. Dacă Andantele este încâ un pas spre un climat romantic, de atîtea ori atins de Mozart în marea lui muzică, evitarea Menueului și magistrala construcție virtuoză a Finalului sînt roadele deplinei constituiri a stilului său simfonic.
Dansurile germane KV 510 sînt, în ordinea cronologiei, o operă vecină cu Simfonia nr. 38 în Re major KV 504. Scrise curînd după sosirea la Praga, pentru un bai al nobilimii ora¬șului, ele reprezintă cu cinste gloria tradițională a orchestrelor pragheze, al căror nivel interpre¬tativ este atestat de dificultățile partiturii. De altfel, Mozart a notat cu multă precauție la sfîrșitul manuscrisului indicații pentru executant.
Orchestra de cameră din Praga a fost în¬ființată în anul 1951. Treizecișișase de membri ai orchestrei simfonice a Radiodifuziunii Cehoslovace au avut inițiativa de a pune în va¬loare însușirile lor solistice într-un ansamblu a cărui caracteristică urma să fie lucrul fără diri¬jor, în 1967 orchestra a fost etatizată și afiliată Studioului muzical din Praga. Repertoriul cuprin¬zător, acuratețea, rigoarea și muzicalitatea in¬terpretărilor au demonstrat curînd calitățile deosebite ale formației, care a început și o sus¬ținută carieră internațională în centre muzicale din Europa, cele două Americi și Asia.
Mai multe premii speciale au atestat valoarea înregistrărilor realizate de Orchestra de cameră din Praga, în colaborare cu mai multe case de discuri europene, cu radioul și televiziunea ce¬hoslovacă.
ADA BRUMARU