Descriere

Cine ar crede, ascultînd cel de al doilea album al formației timișorene Phoenix, întitulat „Mugur de fluier” (și subtitrat : „Introducere la un concert despre vechea muzica la români”), că el a fost înregistrat in doar 24 de ore de studio? Este o veritabilă performanță, de ambele părți, pentru că discul, pe lingă calitatea muzicii, o posedă și pe cea tehnică – în primul – rînd un „sound” plin, nervos, datorat combinației ideale de chitare Fender cu amplificatoare Marshall,-” precum și. percuției, folosită atît de tipic, inconfundabil (vezi .„Anule, hanule”, sau ,.Lasă. lasă”) – caracterizant, de acum, pentru Phoenix. Judecînd prin prisma primului LP, „Cei ce ne-au dat. nume”, se poate observa’ că se păstrează stilul arhaic folcloric (prin texte, balans — accentuat de percuție, măsuri mixte), pe care grupul ți l-a impus. Orchestrații .moderne înlocuiesc însă folosirea directă a – Unor clemente și motive populare, inspirația folclorică fiind, pe prezentul disc mult mai subtilă.

 
Ca -primă impresie, generală, aș nota apariția unor sonorități noi prin întrebuințarea țambalului (în „Mica țiganiadă”), clopotelor („Pavel Chinezu”, „Mugur de. fluier”, „Anule, hanule”), ce este („Ochii negri, ochi de țigan”), viorii („Dansul codrilor”, „Mica țiganiadă”), blockflote-ului („Mugur” de fluier”, „Strunga”), timpanelor, double-six-ul (chitara cu 12 corzi) apare aproape în toate piesele. Ca efecte deosebite, semnalez suprapunerea multiplă a percuției în „Lasă. lasă” sau folosirea procedeului ,,bandă întoarsă” în „Dansul codrilor”. Din punct de vedete vocal, melodiile se cîntă cu solist (în șase din ele; Mircea Baniciu) și background de trei voci (Covaci, Baniciu, Kappl); acest „trio vocal” este solist în „Lasă, lasă” (unde este suprapus de trei ori, succesiv) și .„Anule, hanule”, în două din cîntece „leader”-vocal fiind Nicolae Covaci (,,Mugur de fluier” și Strunga). Insist asupra acestui aspect deoarece pentru prima oară la Phoenix, textul are o pondere mai importantă, fiind vorba de balade acompaniate, în care forța trece pe planul doi. Este, aici, și meritul textelor, care sînt fie alese din antologia de poezie populară a lui Vasile Alecsandri, fie scrise de textieri moi vechi (V. Cârcu) sau mai noi (cuplul Ș. Foarță -‘A. Ujică) ai formației.

 
Fața A este deschisă de un preludiu, piesa „Lasă, lăsă” (care, pe disc și în concert, devine, divizată, șl interludiu), caracterizată de un acompaniament ritmic, ce însoțește strigături de factură populară. În „Pavel Chinezu, leat 1479″ se derulează, pe fondul unei ritmici obsedante „tipic phoenixiene, povestea unui legendar cneaz-‘din Banat; Dacă în acest cîntec Covaci acordă mult spațiu improvizației sale (a la Rory Gallagher), în următorul, „Strunga”, ea apare foarte redusă ; este o piesă de mare atmosferă, ca o poveste, care începe și se încheie cu tînguirea ca de tulnic a blockflote-ului lui Kappl. Ea se leagă de minune de „Andrii Popa” (tot un text popular, istorisind isprăvile unui vestit haiduc moldovean), un „hit de top” scris de Mircea Baniciu. Încă o strofă din „Lasă, lasă” ne introduce în cea mai atractivă, poate, melodie a discului, „Mica țiganiadă”, un cîntec de o profundă tensiune interioară, cu o desfășurare liniară (o poezie acompaniată discret, m fond), frînta doar de intervenția, atît de „în nota” si de savuroasă culoare, a viorii. Pe fața B, după un nou fragment din „Lasă, lasă” (nr. 3), ne întîlnim cu un prim text al lui V. Cârcu: cel de la „Ochii negri, ochi de țigan”, piesa deschisă de bătăi din palme și continuată în viguros stil pop. Discret, doar, intervin celesta și clopotele, ca pentru a ne pregăti întru ascultarea… „Muzicii, și muzichiiei”. Ca și cealaltă compoziție a lui Kappl, este o lucrare dificilă, ce are la bază un balans tipic bănățean. Poate cea mai reușită însă sub raport tehnic (imprimare, repartizare pe canale), este melodia titulară, „Mugur de fluier”, în care Kappl susține (excelent) partitura blockflote-ului; o țesătură muzicală liniară, dar densă, ce respiră liniște și fericire („îmi simt sufletul /Mugur de fluier/ Ce-a doinit de mult…”). După „Lasă, lasă” nr. 4, un alt cîntec de atmosferă : „Anuțe, hanule”.. Povestea se derulează pe fondul obsedant „(ce conduce, cu ”suspense”, spre un final ce te-aștepți să fie tragic, parcă) al „double-six”-ului (minuit de Covaci) și al clopotelor. Urmează „Lasă, lasă” nr. 5 și, .în final, piesa cea mai „hard”, cea mai „pop” de pe disc ; „Dansul codrilor”. O introducere tăioasă (ca, în general, toate intervențiile chitarei-solo), alternanță surprinzătoare a măsurilor, un acompaniament dens, greu, menit să sugereze acele „umbre și întunecimi” din text.

Octavian Ursulescu