Descriere

Cel mai vîrstnic dintre fiii marelui Bach și ai Anei Maria Wülken, Johann Christoph Friedrich, mai puțin cunos¬cut decît frații săi Wilhelm Friedemann, Cari Philipp Emmanuel sau Johann Christian, este totuși o figură intere¬santă a clasicismului. Bun clavecinist și improvizator, autor al unei opere vaste, j. Chr, Fr. Bach a trăit ca mu¬zician de curte la Buckeburg, principat fără importanță dacă nu ținem sea¬ma de faptul că între 1771 și 1776 se afla acolo și Johann Gottfried Herder, J. Chr. Fr. Bach este unul dintre ne¬numărații artiști și oameni de litere care au format mișcarea „Aufklärung” și au constituit clasicismul muzical, aspecte întregitoare ale culturii de expresie germană din secolul ai XVIII-lea. Interesul care s-a dezvoltat în ultimele decenii față de „maeștrii uitați” ai acestei perioade a readus – în circulație și operele muzicianului din Buckeburg.

Concertul în Mi major pentru clavecin și orchestră a fost scris în jurul anului 1780 și editat în 1964 de Adolf Hoffmann. după știmele regăsite într-o bibliotecă din Marburg (R.F.G.). Acest concert ne apare ca o relativ întîrziată prelungire a spiritului ve¬chiului concerto-grosso în concertul cu detașat rol solistic, gen care își gă¬sește clasica împlinire la Mozart și Haydn: caracteristică este în acest sens dubla funcțiune pe care și-o a-sumă clavecinul — atît ca solist, cit și ca bas continuu. Dar nu numai aceas¬tă ambiguitate, ce situează muzica lui j. Chr. Fr. Bach într-o dublă aparte¬nență de epocă și de stil conferă in¬teres acestui concert, ci și dialogul atît de variat în plan ritmic dintre so¬list și orchestră, brilianta scriiturii so¬listice, care evocă notoria virtuozitate a compozitorului, dramaticele inserții cromatice amintind pe alocuri pagini ale ilustrului părinte, viguroasa capa¬citate de dezvoltare tematică din Allegro-ul inițial, căutarea și aproape găsirea soluției de ,,rondo final” în partea a III-a, Allegro moderato pu¬terea de interiorizare cuprinsă în no¬bilul arc melodic din Adagio.
Descoperim, prin această contribu¬ție a lui J. Chr. Fr. Bach la literatura concertantă din cea de-a doua jumă¬tate a secolului al XVIII-lea o frumoa¬să piesă de muzeu, la rîndul ei rele¬vantă pentru unul dintre cele mai complexe și importante procese din istoria muzicii europene : nașterea clasicismului din baroc.
Romain Rolland încheie scurta monografie pe care a închinat-o lui Jean-Baptiste Lully afirmînd că „creația sa înseamnă, împreună cu tragedia clasică și cu grădinile pline de noblețe din Versailies, monumentul trainic ai robustei epoci care a în¬semnat apogeul seminției noastre”, într-adevăr Jean Baptiste Lully, dicta¬torul vieții muzicale din timpul dom¬niei iui Ludovic ai XIV-lea, a fost contemporanul ilustru a! lui Corneille, Racine și Moliere. In opera sa, crea¬țiile scenice — tragedii, pastorale, co¬medii – balet și „mascarade” — ocu¬pă locul precumpănitor și solicitarea anume a ,,supraintendentului muzicii majestății sale” de a scrie muzică de dans nu trebuie să ne surprindă dacă ne amintim pasiunea coregrafică a Regelui Soare, care nu odată a evo¬luat el însuși ca „prim balerin”, spre marea încîntare a supușilor săi. . . Dar, ca orice creator autentic, Lully a trans¬format produsul de consum în fapt de artă. in muzica de balet – dealtfel mai degrabă pantomimă dramatică -Lully realizează o sinteză stilistică între scriitura vocală și cea instrumen¬tală (care dealtfel, pînă la sosirea sa în Franța, erau „specialități” profe¬sionale diferențiate). Poate că ceea ce ne cucerește astăzi în muzica in¬strumentală a florentinului este, înainte de toate, „vocalitatea” ei. Contururile melodice nobile, reținute — în pofida bogatelor ornamentații — se constituie într-o cantabilitate instrumentală care se încorporează firesc în scriitura pre¬dominant armonică și în alcătuiri de tip „gnomic”, vădind cvasi-absența principiului dezvoltător.

Regăsim din plin toate aceste ele¬mente de stil și în propunerea cu¬prinsă în acest disc, o lucrare aproape necîntată, baletul Le Carnaval. Aceas¬tă „mascarada alcătuita din felurite divertismente franceze, spaniole, ita¬lienești și turcești”, scrisă în 1668 și tipărită postum, în 1720, nu a fost cu¬prinsă în reeditarea operei lui Luliy, întreprinsă la Paris între 1930 și 1939 și a reapărut abia în 1968 într-o re¬dactare a muzicologului Karel Husa Pornind de la scriitura pe cinci voci a lui Luily și de la presupunerea că celebrele ,,24 de viori ale Regelui” ar fi fost un ansamblu de coarde pe structura 6-4-4-4-6, Karel Husa propu¬ne o execuție pe trei grupe de violine și două de viole, basul continuu fiind reprezentat de violonceii și contrabași, desigur cu susținerea armonică a cla¬vecinului, totul cu posibile dublaje ale suflătorilor de lemn.

Suita Le Carnaval ilustrează de fapt muzica de divertisment a epocii. Ca o excepție ne apare prima parte, Uver¬tura, alcătuită din două secțiuni, un Grave — discurs solemn și bogat or¬namentat — și un Aliegretto, de fac¬tură polifonică. Un Menuet lent, for¬mulă tipică clasicismului francez, con¬stituie cea de a doua parte a suitei, Air pour les Egyptiens. Sarabande pour la Galanterie este un cînt suav, admirabila transfigurare a vechiului dans de curte într-o imagine muzicala senină, contemplativă, Ritournelle, in¬termediu în șirul de dansuri, o minia¬tura în ritm sincopat, aduce o schim¬bare totală a decorului timbral (doi flauți, fagot și clavecin). Cu diatonicul Menuet de Daphenis revenim la surîzâtoarele imagini de „pastorală”, atît de gustate în epocă. Air pour le Marié et la Mariée, este un marș vo¬ios, în care violinele sînt dublate de flauți, iar Serenade pour les nouveaux Mariéz (sic) apare ca un dialog între lemne și corzi, în tempo de menuet. Leș Trivelins și Chaconne d’Arlequin, piese de caracter evocînd prototipuri ale comediei italiene din secolul al XVII-lea, încheie această suită de măști, într-un posibil carnaval la curtea din Versailies,

Orchestra de cameră „Preclasica” a fost înființată în 1972; dirijorul ei este Vasile lonescu, oboist in Orches¬tra simfonică a Radioteleviziunii și discipol, pentru dirijat, al cunoscuților șefi de orchestră Iosif Conta și Con¬stantin Bugeanu. Orchestra „Preclasi¬ca” a participat la Festivalurile inter¬naționale „George Enescu” din 1976 și 1979, la Festivalul internațional de la Plovdiv din 1978 și, în mod curent, la viața muzicală din București, lași, Cluj-Napoca etc., realizînd totodată un număr apreciabil de emisiuni de ra¬dio și televiziune. Specializîndu-se în muzica secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, orchestra „Preclasica” și-a cîștigat simpatia publicului și apreci¬erile pozitive ale criticii de speciali¬tate. Tînăra clavecinistă Delia Stegă¬rescu, absolventă a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București, este unul dintre colaboratorii perma¬nenți ai orchestrei.

RADU GHECIU

L ‘orchestre de chambre „Preclasica” a été fondée en 1972 sous la direction de Vasile lonescu, hautboïste de l’Orchestre symphonique de la Radiotélévision et disciple, pour la direction d’orchestre, des chefs Iosif Conta et Constantin Bugeanu. L’or¬chestre a participé aux Festivals In¬ternationaux „Georges Enesco” en 1976 et 1979,- au Festival international de Plovdiv en 1978 et, couramment, à la vie musicale de Bucarest et des au¬tres villes de Roumanie, Spécialisée dans la musique des XVII-ème et XVIM-ème siècles, l’orchestre „reclasica” jouit de la sympathie du public et des appréciations positives de la critique musicale. La jeune claveciniste Délia Stegărescu est devenue une des collaboratrices permanentes de „or¬chestre, après avoir accompli ses étu¬des au Conservatoire „Ciprian Porumbescu” de Bucarest.