Descriere
Mihail Sadoveanu prinde a depăna îndepărtata istorie a Genovevei de Brabant şi „mai ales a copilului domniei-sale” la loc de popas, în răscrucea drumurilor. La acea vreme, pe undeva pe aproape, marele duce Valentin de Brabant se pregăteşte să-şi dea fiica, pe buna şi frumoasa Genoveva, drept credincioasa soţie comitelui Siegfried, neînfricatul războinic din Trever. Şi tot la acel sfat cititorul se va întîlni pentru prima dată cu cavalerul Giuseppe Golo, strămoş de spiţă directă al shakespearianului lago.
Dar, atmosfera romanului părîndu-ţi familiară, te laşi ispitit de o primă întrebare : de ce îşi începe Sadoveanu povestirea în tonul atît de firesc popasului de caravan-serai moldovenesc din Hanul Ancuţei î Să fie acesta un „truval” literar la îndemîna povestitorului ? Răspunsul va fi altul şi către el te călăuzeşte prozatorul însuşi, făcîndu-ţî cunoscuţi pe aceşti neguţători care leagă Apusul Europei de părţile ei dinspre Răsărit, către acest răspuns le poartă prezenţa starostelui de vînători al comitatului : Andrei Valahul, sclav din părţile Cumaniei, de la apa Moldovei, şi a fiicei lui, domnişoara Berta, camerista Genovevei, care, o dată intrată în căsuţa tatălui său, devine Păuna, după numele cel din copilărie.
În ultimile pagini ale cărţii, uşor disimulat, ca într-un epilog firesc, Mihail Sadoveanu îşi mărturiseşte ideea sa de localizare a acestui motiv al literaturii universale, şi, in acelaşi timp indică şi principalele izvoare străine pe care le-a folosit.
Căci legenda Genovevei apare în literatura medievală apuseană pretimpuriu, în povestiri populare de prin secolul al Vlll-lea, pentru ca, în secolul al Xlll-lea, Jocques de Voraigne să-l insereze în Legendes dorees.
Consemnarea legendei de către Matthias Emmerich în secolul al XV-lea corespunde actuiui de încetăţenire a motivului inocenţei (întruchipat de Genoveva) în literatura cultă. In fervoarea lor de a scoate la lumina poezia creaţiei folclorice, romanticii germani se întrec a da noi interpretări mitului Genovevei. Cei mai străluciţi interpreţi germani, care, desigur, îşi aduc frecare aportul in reîntruchiparea Genovevei, sin t Ludwig Tieck (1799) şi Friedrich Hebbel (1841). Către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, legenda Genovevei îl inspiră pe compozitorul J. Haya’n; în 185D Schumann va compune dupâ Tieck şi Hebbel o dramă muzicală.
Procedînd ca şi înaintaţii săi, Mihail Sadoveanu păstrează nealterate momentele cheie ale legendei comrlesei de pe Rin, care rezistă neabătut patimei furtunoase a cavalerului Golo. Ea păstrează neîntinată credinţă saţului ei, plecat pe cîmpul de luptă, iar neînduplecarea o face pradă uneltirilor, aducînd-o pînă în pragul morţii. Abandonată de călăi in codru, Genoveva va râmîne împreună cu fiul ei şapte ani departe de lume, avînd locaş o peşteră şi prieteni fiarele pădurii. După şapte ani, va fi descoperită de Siegfried, care — convins de nevinovăţia ei — o aduce la castel, pedepsind aspru pe intrigantul Golo.
Întregul roman de atmosferă cavalerească poartă amprenta personalităţii lui M i ha i l Sadoveanu ; în partea a II – a a romanului, scriitorul îşi asumă episodul pădurii, conceput nu in manieră romantică, aşa cum procedase Tieck ‘de pildă, ci într-o manieră proprie, transformîndu-l pe micuţul prinţ Benoni dintr-un ucenic al naturii în stăpinul ei.
Romanul „Măria Sa Puiul Pădurii” apare în 1931. Data este de reţinut. Deceniul al 3-lea al secolului XX marchează jumătatea de drum a operei sadoveniene. Intre 1904 şi 1930 marele povestitor publicase peste 55 volume beletristice. Anul 1930 îi. adusese învestitura definitivă : „Baltagul”. Nestemata poeziei populare româneşti, ,,Mioriţa”, îşi avea acum replica în proză, replică primită de pe aceleaşi culmi ale geniului românesc.
Apărut doar cu un an mai tîrziu, romanul „Măria Sa Puiul Pădurii” apare înfrăţit cu „Baltagul” întru credinţa maestrului proze,-! noastră în izvorul de apă vie al monumentalei sale opere : literatura populară.
Ne îngăduim această afirmaţie, amintindu-ne că in 1910 văzuse lumina zilei, ieşită de sub teascurile tipografiei de la Vălenii de Munte, „Istoria Genovevei de Brabant”, ediţie revăzută şi îngrijită de Mihail Sadoveanu. Este perioada în care scriitorul îşi leagă numele de alte două capodopere ale marii literaturi anonime a lumii : „Alexandria” şi „Esopia” (1909), publicate sub redacţia sa. Ca şi „Istoria Genovevei”, cele două romane populare vor cunoaşte, la intervale de cîţiva ani, numeroase ediţii;.
In epoca la ‘care Mihail Sadoveanu îşi asumă reeditarea cărţilor populare, ele erau de mult statornicite in conştiinţa cititorului român. „Alexandria” şi „Esopia”, traduse in româneşte din secolele XVII şi respectiv XVIII, sint opere cuprinse de mult în fondul de aur al literaturii române vechi. Legenda Genovevei de Brabant, intrată în circuit mai tîrziu, cunoaşte în secolul al XlX-lea numeroase traduceri romaneşti, după o versiune franceză, îmbrăţişată curînd de cititorii de toate virstele, povestea Genovevei va fi preluată de tînăra noastră literatură pentru copii.
La sfîrşitu! secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea aceste cărţi – depozitare ale marilor virtuţi — sînt mult solicitate la tîrguri şi iarmaroace de către masele populare. Faptul are însă şi un revers : încăpută pe mîna unor oameni neavizaţi, publicarea de serie luneca spre maculatură.
Este un moment în care marele admirator al creaţiei populare, discipolul luî Neculce şi al lui Ion Creangă, intervine cu autoritatea sa cărturărească, preluind destinul unora dintre cele mai iubite cărţi populare. Cu modestia şi competenţa restauratorului, Mihail Sadoveanu veghea bunul lor cel mai de preţ : autenticitatea limbii, păstrarea frumuseţilor sale fireşti. Ridicase „Mioriţei” un monument nepieritor. Simţea aceeaşi datorie faţă de blonda şi nefericita prinţesă de la Rin şi faţă de fiul ei, victime ale răutăţii şi despotismului. Cu „houa Gcnovevă”, Mihail Sadoveanu se înscrie în rîndul merilor interpreţi moderni ai unei legende nemuritoare.
Dramatizarea „istoriei Genovevei”, semnată de Ma-rioara Sadoveanu şi Gheorghe Râdulescu, are marele merit de a respecta legenda propriu-zisâ în momentele ei definitorii, păstrînd nealterat re-creatorul spirit sado-venian. Ne conving de aceste calităţi, atît subtila partitură a povestitorului, cît si accentele specifice care cad în a doua parte a legendei, închinată lui Benoni, micuţul prinţ al codrilor — deprins ,,de a citi toate ale pămîntului, ale apei şi ale pădurii” — nu de povestitorii din îndepărtatul ev mediu, ci de acel poet al naturii, care descindea din ,,Ţara de dincolo de negură” (1926) şi din „împărăţia apelor” (1928).
DOMNICA FILIMON
Recenzii
Nu există recenzii până acum.