Descriere

Acest disc este primul din cele cu care o nouă orchestra de cameră — orchestra „București” — se înfățișează publicului românesc și iubitorilor de muzică de pretutindeni. Necesitatea, pentru viața muzicală a capitalei noastre, a unei asemenea formații cu caracter permanent, se impunea de la sine. Atracția dovedită de marele public pentru uriașul repertoriu preclasic și clasic dedicat unui astfel de ansamblu a impus de multă vreme, cu prisosință, pe primul plan al preocupărilor această cerință.

Cam din ultimele luni ale anului 1969, s-au depus eforturi serioase pentru împlinirea unui atare deziderat, seriozitatea și simțul de răspundere prezidînd la înjghebarea noului ansamblu instrumental. Orchestra „București” reprezintă, în același timp, o formație muzicala de un tip neobișnuit pînă acum la noi, al cărei animator este reputatul interpret Ion Voicu, atît în calitate de dirijor, cît și de solist. Orchestra tinde, deci, să se încadreze acelui tip de formații, avîndu-și originea încă în practica muzicală a începuturilor epocii concertului „grosso” și al celui solistic, în cadrul căruia cel ce deține locul de primă im¬portanță ca violonist are și rolul de conducător al ansamblului. Sînt cunoscute, astăzi, pe plan internațional, orchestrele de cameră înjghebate în jurul unor personalități deosebite în lumea violonisticii, cum ar fi Orchestra Festiva¬lurilor din Bath (ulterior din Windsor) a lui Yehudi Menuhin, Soliștii din Bruxelles conduși de Lola Bobescu, Orchestra de cameră neerlandezâ animată de Szymon Goldberg etc. Fără îndoială că asemenea exemple au stat și la baza inițiativei de a se crea orchestra „București” a lui Ion Voicu, cu scopul — a cărui importanță se impune de la sine — de a pune în valoare virtuțile de cînt în ansamblu ale instrumentiștilor români de prima mină.

Conducătorul ansamblului — și în ultimul timp Ion Voicu s-a dedicat cu o deosebită pasiune noului țel — a dorit să impună de la început în stilul de muncă al colectivului o exigență maximă, in formație sînt mulți muzicieni de prestigiu, din orchestra Filarmonicii „George Enescu”, a Radioteleviziunii, a Operei Române.
Pentru cei ce au urmărit cele dinții concerte publice ale noii orchestre, o primă surpriză plăcută au constituit-o calitățile dirijorale ale lui Ion Voicu, care trece de pe acum cu dezinvoltură de la pupitrul solistului la cel al dirijorului, iar în unele cazuri îndeplinește chiar ambele de la un unic pupitru. El urmărește să imprime un autentic stil „de cameră” interpretărilor ansamblului și darurile lui de virtuoz briliant al viorii nu-l determină să neglijeze caracterul discret, intim, atmosfera reculeasă și interiorizată, proprie în multe cazuri versiunilor fidele spiritului și literei lucrărilor prezentate.

Orchestra „București” și conducătorul ei și-au manifestat de la început atașamentul deosebit pentru muzica lui Mozart și chiar de la primele concerte au fost incluse în programe Serenada ,,Eine kleine Nachtmusik” și Simfonia nr. 33 în Si bemol major, aceasta figurînd, de altfel, și pe discul de față. Interpretările mozartiene ale formației evidențiază o frumoasă transparență, precum și o plasticitate a mișcării, capabile să restituie cu fidelitate profilul atît de caracteristic al maestrului de la Salzburg.

Concertul pentru vioară și orchestră nr. 3 în Sol major K.V. 216 este menit să-l înfățișeze pe Ion Voicu în dubla ipostază de solist și dirijor. Lucrarea a fost scrisă, împreună cu alte patru concerte de vioară, în anul 1775, în răstimpul a numai nouă luni. Toate cele cinci concerte ale acestei perioade prezintă, în chip firesc, trăsături stilistice înrudite. Virtuozitatea apare întotdeauna ca slujitoare fidelă a cantabilității tipic mozartiene. In Concertul în Sol major, comentatorii au observat emanciparea genului de sub înriurirea predecesorilor Vivaldi și Corelli și înrîurirea lui tot mai pronunțată (în partea l de pildă) cu mișcarea de sonată. a școlii vieneze, evidențiind contrastul spo¬rit între teme. De o deosebită frumusețe este Adagio-ul, partea lentă, în care timbrul flautelor țese sonorități de vis ca suport pentru cîntul plin de duioșie al viorii.

Patru ani despart concertul pentru vioară de Simfonia nr. 33 in Si bemol major, K.V. 319, datînd din iulie 1779 și scrisă tot la Salzburg, într-un adorabil stil de cameră, pentru o orchestră limitată la oboaie, facjpturi, corni și coarde. Un comentator plin de umor (trie Blom) observă că arhiepiscopul trebuie să fi fost foarte mulțumit de compozitorul său. capabil să exploateze în chip atît de strălucit o așezare muzicală destul de modestă ca alcătuire și să obțină, prin splendoarea inspirației sale, un ecou mult mai larg în lumea muzicală decit s-ar fi putut în general spera din partea unei orchestre întreținută cu cheltuială foarte modestă. Fapt este că, mai puțin celebră decît celelalte surate ale sale de la nr. 35 („Haffner”) în sus, Simfonia nr. 33 se ascultă cu o încintare poate sporită de prea rarele execuții. Este cu adevărat un Mozart la el acasă, plin de spirit, bonomie și vioiciune.
ALFRED HOFFMAN

This record is the first realized by a new Romanian chamber orchestra — the „Bucharest” Orchestra —, created and conducted by the well-known musician Ion Voicu, until now appreciated principally as a violin virtuoso of world renown, with „magic in his fingers and his bow” as the critics say. His annual tours in România and abroad have earned him enthusiastic acclaims everywhere, in a great number of concerts and recitals, in broadcasted and telecosted programmes, in records and recordings. Among the orchestras with which he has played as a soloist, there are many of international fame, such as the London Symphony, the London Philharmonia and New Philharmonia, the Berliner Philharmoniker, the Manchester Halle, the Leningrad Philharmony, the Haifa Symphony, the Bayrischer Rundfunk, the Salzburg Mozarteum, the Canadian Radio Symphony, the Paris Pasdeloup, the Leipzig Gewandhaus etc. Celebrated conductors, as Șir John Barbi-rolli, Anatole Fistoulari, George Georgescu, Antal Dorati, Ionel Perlea, Willem van Otterloo, Constantin Silvestri, Andre Cluytens, Roberto Benzi, Hans Swarowsky, David Oistrach a.o. directed concerts having Ion Voicu under their baton. In 1969, Ion Voicu took the initiative to create a chamber orchestra composed by members of the best instrumental ensembles of Bucharest, thus following the examples of other remarkable masters of the bow, who are leading chamber orchestras (Yehudi Menuhin and his Bath Festival Orchestra, Lola Bobescu and her „Solistes de Bruxelles”, Szymon Goldberg and the Netherland Chamber Orchestra etc.). Under the baton of Ion Voicu, the Bucharest instrumentalists have proved a high degree of professional conscience and musical maturity.

Ce disque est le premier réalisé par un nouvel orchestre de chambre roumain — l’orchestre ,,Bucarest”—.animé par le réputé musicien Ion Voicou, jusqu’à présent apprécié surtout comme un virtuose du violon, ayant ,,de la magie dans ses doigts et dans son archet”, d’après les appréciations de la critique. Ses tournées annuelles en Roumanie et à l’étranger lui ont valu des acclamations enthousiastes partout, à l’occasion de ses nombreux concerts et récitals, de ses programmes radiodiffusés et télévisés, de ses disques et enregistrements. Parmi les orchestres de renommée internationale avec lesquels il a collaboré en qualité de soliste se trouvent la London Symphony, la London Philharmonie et New Philharmonie, les Berliner Philharmoniker, les Philharmonies de Leningrad et de Moscou, le Bayrischer Rundfunk, le Mozarteum de Salzbourg, le Halle de Manchester, le Gewandhaus de Leipzig, les orchestres symphoniques de Haifa, de La Haye, de Radio-Canada etc. Des chefs célèbres, tels que Sir John Barbirolli, Anatole Fistoulari, George Georgescu, Antal Dorati, lonel Perlea, Willem van Otterloo, Constantin Silvestri, André Cluytens, Roberto Benzi, Hans Swarowsky, Dovid Oïstrach etc. ont détenu la baguette dans des concerts ayant Ion Voïcou comme soliste. En 1969, Ion Voicou a pris l’initiative de créer un orchestre de chambre composé par des membres des meil¬leurs ensembles instrumentaux de Bucarest, suivant ainsi l’exemple d’autres remarquables maîtres de l’archet qui conduisent des orchestres de chambre (Yehudi Menuhin et son orchestre du Bath Festival, Lola Bobesco et ses Solistes de Bruxelles, Szymon Goldberg et l’orchestre de chambre néerlandais etc.). Sousjq baguette de Ion Voicou, les instrumentistes bucarestois ont prouvé un haut degré de conscience professionnelle et de maturité musicale.