Descriere
Ultimul dar și cel mai iubit dintre cele cinci concerte pentru pian ale lui Beethoven, a fost compus în 1809, an greu atît pentru Beethoven cît și pentru patria sa de adopție, Austria, care suferea atunci pentru a doua oară cotropirea armatelor na¬poleoniene. Deși considerat cel mai mare compozitor al timpului chiar și peste hotare, mizeria generală abătută asupra țării 1-a lovit și pe el din plin. Dar pe Beethoven, un artist sigur de sine, nimic nu putea să-1 abată de la drumul pe care mergea, îmbrățișînd într-o viziune cuprinzătoare și adeseori profetică măreția năzuințelor omenești și poezia aprigă a luptei necurmate pentru fericire. De aceea nici amărăciunea și nici disperarea nu au putut să pună stăpînire pe sufletul independent și mîndru al aceluia ce dăduse deja la iveală capodopere nepieritoare ca Simfonia „Eroica”, Simfonia a V-a, Simfonia „Pastorala”, opera „Fidelio”, patru concerte pentru pian și unul pentru vioară, uverturile „Leonora” și „Coriolan”, sonatele pentru pian „Patetica”, a „Lunii”, „Appassionata”, Sonata „Kreutzer” pentru vioară și pian, majoritatea cvartetelor și atîtea altele.
În aceste împrejurări, compunerea Concertului Nr. 5 — grandioasă și strălucitoare emanație a unui spirit aflat cu mult deasupra majorității contemporanilor săi — apare ca o dezmințire a oricărei posibilități de înfrîngere, ca o sfidare aruncată soartei din înaltul unei conștiințe îno-bilate de sacrificiile prin care și-a aflat împlinirea și menirea.
Caracterul eroic al primei părți, accentuat de la început de introducerea elocventă a pianului, își găsește expresia într-un limbaj de o neasemuită strălucire și într-o atît de bogată și de variată dezvoltare a ideilor muzicale, încît Beethoven a înscris în partitură interdicția includerii unei cadențe care, deși făcea parte din practica soliștilor, i se părea că nu mai poate aduce nimic nou. Acest Allegro are de altfel o întindere care depășește jumătatea întregului concert.
Scurtul Adagio care urmează — urzit pe o temă de o simplicitate plină de măreție — închide în el poezia inefabilă a unei înălțimi spirituale revelatoare a unei armonii interioare depline. Dar cei ce ajung la asemenea înălțimi își păstrează echilibrul sufletesc, fiindcă rănim întotdeauna strîns legați de simțirea poporului. Momentul de reculegere este retezat pe neașteptate de ecoul unui dans popular care se anunță timid, ca o chemare îndepărtată de fanfară. Aceasta face legătura directă între Adagio și Rondo-ul final, a cărui vivacitate antrenantă poartă impulsul unei veselii irezistibile, întretăiată de sclipiri lirice și marcată la sfîrșit de o imagine specifică umorului beethovenian: ca și cum s-ar fi așternut oboseala peste scena festivă de dans, elanul mișcării se încetinește treptat pe fondul unor bătăi de timpan, pentru ca pianul să revină apoi cu toată energia și să încheie concertul odată cu orchestra într-un apel de jubilare triumfală.
Imbolduri eroice, gînduri pline de înțelepciune, bucurie sărbătorească — iată ce evocă acest concert scris în vremea în care surzenia de care suferea Beethoven progresase într-o măsură care nu i-a mai permis să-1 cînte în fața publicului. Era pentru prima oară cînd nu se încumeta să prezinte singur o lucrare importantă și cînd făcea un pas decisiv pe drumul ce avea să-1 ducă spre o izolare totală.
Concertul a fost cîntat în primă audiție în decembrie 1810 la Leipzig de către pianistul Johann Friedrich Schneider, în cadrul unui concert al Orchestrei „Gewandhaus”.
Prima execuție publică la Viena a avut loc de abia în februarie 1812 în interpretarea pianistului Earl Czerny, unul din elevii preferați ai lui Beethoven.
Concertul este cunoscut de multă vreme sub denumirea de „Concertul imperial”, fără ca aceasta să fie justificată de vreo dată istorică, dar se presupune că autorul ei a fost celebrul pianist Johann Baptist Cramer, un alt contemporan al lui Beethoven, care a considerat probabil termenul de „imperial” ca o calificare superlativă a acestei stră¬lucite lucrări.
Înregistrarea de față oferă iubitorilor de muzică satisfacția de a asculta o execuție de o rară unitate interpretativă, rezultat al colaborării
dintre doi mari artiști, pianistul elvețian Edwin Fischer și dirijorul german Wilhelm Furtwängler, prețuiți deopotrivă pentru desăvîrșirea tehnică și puritatea sunetului, ca și pentru muzicalitatea de un gust impecabil care reunește sensibilitatea aleasă cu inteligența rafinată și pătrunzătoare.
„Urmărind să dea glas cu fidelitate intențiilor autorilor, ei au realizat cele mai mari succese ale lor conferind operelor interpretate o adevărată perfecțiune clasică, prin concepția clară a structurii, prin conturarea elocventă a tuturor detaliilor expresive menite să redea în chip armonios fondul lor poetic. Se poate spune că, la Fischer ca și la Furtwängler, vitalitatea execuțiilor nu înseamnă un joc liber al impulsurilor subiective, ci expresia pasiunii de a servi arta cu devoțiune, pasiune temperată însă de poziția lor în permanență lucidă față de actul interpretării, care capătă astfel în mod firesc o consistență emoțională echilibrată, revelată prin mijloace de o rară distincție.
Edwin Fischer (n. 1886) este considerat ca unul din cei mai valoroși interpreți ai muzicii lui Bach și Beethoven. Deși la o vîrstă înaintată, el mai deține încă un loc proeminent în rîndurile marilor pianiști contemporani, fiind totodată și un eminent profesor de interpretare muzicală.
Wilhelm Furtwängler (1886—1954) a fost imul din dirijorii de seamă ai vremurilor noastre. Activitatea sa în fruntea Orchestrei „Gewandhaus” din Leipzig și a Filarmonicii din Berlin, ca și turneele făcute peste hotarele Germaniei, i-au creat pe bună dreptate o mare reputație. Interpretările sale au marcat succese considerabile mai cu seamă cu lucrări de Beethoven, Brahms, Wagner, Ceaicovschi și Richard Strauss.
Orchestra Simfonică „Philharmonia” din Londra, care și-a dat concursul la această înregistrare, are o valoare artistică bine stabilită, datorită unor execuții remarcabile sub bagheta unora din cei mai reputați dirijori. Fondată în 1945 și formată din muzicieni cu o înaltă calificare profesională, orchestra are .o existență originală prin aceea că nu este permanentă și nu are o organizație administrativă propriu zisă. Membrii ei se întrunesc și dau concerte fie la solicitarea unui dirijor, fie în urma invitării la manifestări muzicale excepționale sau numai în vederea imprimărilor.
DAN SPĂTARU
Recenzii
Nu există recenzii până acum.