Descriere

ANTON BRUCKNER (1824 – 1896) face parte dintre marile personalități artistice austriece, care reflectă un întreg ciclu de frâmîntâri spirituale pe plan universal, după ce au acoperit permanențele dominante ale valorilor nației.

Devenit orfan de mic copil, tînărul Anton s-a format în mediul prezbiterian, care i-a dat o anumită tentă lentei sale maturizări ; după o ucenicie îndelungată de învățător, organist și compozitor ocazional de muzică religioasa, s-a decis de-abia la 32 ani pentru studii aprofundate în arta sunetelor, pentru ca, la rîndul său, să predea mai tîrziu aceleași lecții, la rang universitar.

Fire stranie de artist solitar și candid, Bruckner a izbutit cu greu să se afirme în capitala imperiului habsburgic, într-o perioadă în care concurența și spiritul destructiv al criticii ajunseseră la apogeu. Gloria sa va sosi doar întîmplător, după premiera Simfoniei a șaptea, moment ce l-a scos din anonimat și i-a înzecit puterile de făurar.

Dintre cele peste 100 de compoziții scrise pentru diferite formații, cele 9 simfonii au devenit, prin șlefuire succesivă, tot atîtea viziuni ale cosmosului — inegalabile monumente închinate firii. Răsfoind aceste pagini, migălite noaptea, vom citi la început șerpuirea unei polifonii iradiind solemnitate, majestate și distincție. Luminile sale se revarsă totodată și pe un lumesc peisaj abrupt, surprinzător prin farmec, cînd dă glas unui idilic ritm de joc, împletind finețea filigranului cu sclipirea apelor de nestemate. Înaintînd în arta sa rămasă peste timp, simțim treptat cum evocările halucinante ale umbrelor adinei de păduri, ale chermeselor din lande sau ale piscurilor din creierul înălțimilor, ne apar în cele din urmă sub forma unui cristal al universului întreg, cu evantaiul său de fețe, fără a ocoli amărăciunea grotescului prin stridențele sale, pînă la strigăt.

Trecerea acestei muzici, de la o stare la alta, nu va fi lipsită de acele suspensii sau chiar căderi verticale, de un caracter obscur, pe care un Romain Rolland le-a semnalat și în ultima perioadă de creație beethoveniană. Ne referim la acea oscilație faustică între contrarii, încetățenită în sufletul omenesc de către Goethe prin denumirea de tentație a extremelor. La compozitorul Bruckner nu se pune numai ideea unei polarități etice dintre bine și rău — fapt ce i-a zdruncinat permanent existența — ci și acea succesiune sau conviețuire directă a profanului cu sacrul, a fantasticului cu realul, a dinamicului cu staticul sau a clarobscurului cu lumina. Prin aceste confruntări;, arta marelui vienez a proliferat sub alternanța imprevizibi¬lelor contraste, unde contrarietatea și-a creat breșe adinei, potențînd atenția mereu trează a contemplatorului.

Despre influențele suferite de către compozitor s-a scris mult, creîndu-se nu o dată confuzii la fel de păgubitoare ca atunci cînd Schubert a fost învinuit la timpul său, de lungimi ale discursului sau Mozart, de ușurătate. Astfel, denumit pe nedrept imitator al lui Wagner, Bruckner a excelat în graiul muzicii absolute, reținind de la autorul lui Tristan doar bogăția timbrurilor cu efecte heraldice ; ca mijloace formale, el se diferențiază prin insistența pedalelor armonice, orbitoarele intonații la unison sub înrîurirea orgii, precum și prin abuzul de pizzicato și utilizarea ingenioasă a contrapunctului ritmic. Partiturile bruckneriene demonstrează în plus cum originalitatea unui artist crește prin felul său de asimilare a influențelor din jur,- pe care le restituie lumii prin graiul propriu. Persistă aici mentalitatea maestrului de a socoti ideea muzicală ca provenind dintr-un întreg al valorilor comunicate, capabilă de a lărgi și mai mult vocabularul expresiv, prin auțocitări sau prin reminiscențele ivite în cale, din tezaurul cult sau poporan.

Demn de admirat rămîne și sistemul său armonic ; aici nu vom întîlni acel exces prelungit de tensiune, capabil să conducă la monotonia de care se vor face vinovați unii dintre muzicienii veacului nostru, ori de cîte ori un sistem iese din cimpul de gravitație al unui cerc unificator. Cu tot abuzul său de sunete neacordice, cu tot mersul cromatic al vocilor, Bruckner a izbutit să mențină sau chiar să intensifice legăturile funcționale cu centrul tonal ; acesta rămîne secretul său de fond.

Simfonia nr. 1 în do minor – al treilea proiect de acest gen — se înscrie cu cinste în fruntea ciclului ; ea ne surprinde prin stilul autentic brucknerian ce se încheagă brusc cu Un uimitor simț al monumentalului. Era perioada cînd maestrul activa ca organist la catedrala din Linz și se iniția în marile forme sonore prin șeful de orchestră al teatrului local, după ce la Viena -studiase, periodic, tainele limbajului muzical cu un vestit profesor. Versiunea originală, compusă la Linz în 1865, va fi preferată de către interpreți, comparativ cu revizuirea vieneză din 1891, unde apar abrevieri și unele rafinamente timbrale recla¬mate de către moda vremii.

Astăzi — în perspectiva întregii sale opere — putem dis¬tinge cu emoție, in Simfonia întîi, frumoase reușite pe tot parcursul familiilor de teme, îngemănate cu un deosebit simț al măiestriei formelor.

Începutul sacadat al lucrării urcă pieptiș pe o nouă treaptă a muzicii absolute, în ciuda teoriei epuizării acestui gen, proclamată în Școala de la Weimar ; tema cardinală a simfoniei ne pare stenică, virilă, nestatornică și gata de asalturi mari, așteptînd ca în final să strălucească marțial. Temele de caracter, fecunde în grație și culoare, apar preparate succesiv, în cele patru mișcări dispuse tradițional — iar cele ritmice, de dans orgiastic, se dezlănțuie în Scherzo și în finalul simfoniei, unde împletitura polifonică va crește apoteotic. Dar momentul de rezistență, adevăratul pinacol al simfoniei, îl vom întîlni – la fel ca la celelalte surori ale sale,- în mișcarea lentă, unde meditația se organizează variațional, prin două teme ce evoluează într-o impresionantă procesiune sonoră, cîștigînd prin aceasta dominanța înălțimii, ca în marile tablouri ale maeștrilor nordici.

Pornind de la aceste exemplare pagini, exegeții se vor preocupa tot mai mult de interpretarea formelor sonore a|e maestrului vienez, ce-du-generat, prin frumusețea lor arhitecturală, simboluri ilimitate. Totalitatea cîmpului stilistic brucknerian, cu desâvîrșire inedit in epoca sa, se poate totuși încadra în termenul larg al Post-romantis-mului, cu amprenta tradiției artei germane, ce râmîne atît de prezentă la Anton Bruckner, la fel ca la moștenitorii săi, Hugo Wolf, Gustav Mahler și Richard Strauss.

MIHAI MOROIANU

Anton Bruckner. (1824 — 1896) fait partie des grandes personnalités artistiques autrichiennes, qui reflètent sur le plan universel la dominante des valeurs de leur nation. Ses 9 Symphonies sont des véritables visions cosmiques.

La Symphonie no. 1 en ut mineur — le troisième projet de ce genre — surprend par le style brucknerien authentique, qui apparaît brusquement, avec un sens spécifique de la monumentalité. La version originale, composée à Linz en 1865, est celle gravée sur ce disque ; elle sera préférée par les interprètes, en comparaison avec sa révision viennoise de 1891, où apparaissent des abbréviations et des raffinements de timbre, réclamés par la mode du temps. Le champ stylistique, parfaitement inédite l’époque, peut être encadré dans la notion large du postromantisme.

L’exécution de la Symphonie appartient à l’orchestre symphonique de la Philharmonie „Banatul” de la ville roumaine Timisoara, sous la direction de son chef permanent Nicolae Boboc.