Descriere

Mă întreb și acum, surprins, derutat, uimit, care e secretul „Sicilienii”, piesa mea cea mai des reprezentată, primită, pretutindeni, cu același entuziasm consecvent. La Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București ciclul de spectacole a atins o cifră record : peste cinci sute de reprezentații, performanță ce riscă să fie depășită de reluarea de la Teatrul „Ion Vasilescu”, unde o echipă tînără dă piesei o nouă viață. La Sofia, Riga sau Bratislava farsa mea lirică a cunoscut o primire pe care cronicile de specialitate o consemnează la capitolul „succesul stagiunii”, și, atunci, din nou întrebarea : care e misterul acestei comedii și taina longevității sale ? „Siciliana” este, cum am mai spus, o farsă, în literatura noastră dramatică specia se bucură de -exemple ilustre. „Noaptea furtunoasă” e o farsă genială, iar „Titanic-vals” se situiază în conștiința mea pe o treaptă a admirației absolute. Amintesc aceste două piese glorioase, pînă la care „Siciliana” n-are drept să aspire, fiindcă, de multe ori, competențele noastre acreditate au față de asemenea lucrări o reticență plină de ifose. „Farsă” par a spune specialiștii — „gen minor”. Să mai invoc întru spulberarea ereziei faptul că și Plaut, Moliere sau Shakespeare s-au îndeletnicit cu scrierea unor asemenea piese de carat subaltern ? Mai e nevoie să mă sprijin întru susținerea tezei pe „Medicul fără voie” sau pe „Comedia încurcăturilor”, farse ideale biruind inerția veacurilor ? Noțiunea de farsă e doar o modalitate, un sistem de organizare a materialului dramatic, o proiecție arhitectonică. De aici înainte totul depinde de scriitor, întrebarea impunîndu-se cu o extremă rigoare, în chipul următor : ce material de viață și cît adevăr a încorporat dramaturgul în scheletul ridicat ? Există, fără îndoială, și farse inutile — au fost scrise cu nemiluita între cele două războaie mondiale —, în care fabricanții lor grăbiți n-au vrut să spună nimic. Artizanii respectivi n-aveau alt ideal decît să-și amuze — fără pretenții — un public indulgent. Asemenea lucrări, de facilă digestie intelectuală, intră în uitare cu viteza fulgerului. Rezistă, în schimb, eroziunii vremii acele comedii în care scriitorul și-a propus — în limitele speciei — să transmită publicului un mesaj generos și o fărîmă de adevăr. Dacă „Siciliana” supraviețuiește după aproape cincisprezece ani de la redactare ultragiilor fatale ale vîrstei, înseamnă că ceva tot s-a strecurat printre replici, ceva ce ține de lumina anilor noștri. Nu mi-am luat ca sarcină, atunci cînd am scris farsa, doar să înveselesc o sală de spectacol, deși un asemenea țel nu trebuie disprețuit. Am năzuit să descrețesc frunțile ascultătorilor mei, invitîndu-le, în același timp, la meditație. „Siciliana” este o comedie, dar comedia e un gen serios. Aș îndrăzni să spun : grav. Numai oamenii ce poartă pe umerii lor o mare răspundere știu să rîdă. Rîsul e o armă de tir sigur: proștii se tem și fug, zîmbetul sau hohotul biruitor constituie un medicament de eficacitate recunoscută împotriva imposturii sau nulității morale, leac de efecte profilactice riguroase ; în vecinătatea rîsulu’, ava¬riații spiritului se simt dezvăluiți, arătați lumii cu un index acuzator. Dar comedia și vindecă după ce a cauterizat țesuturi’e compromise.

lată o sumedenie de temeiuri ce mă obligă să scriu pe viitor farse mai bune decît ,,Siciliana”, mai acide, mai necruțătoare. Vă rog descifrați în ultima afirmație un aranjament cetățenesc.

AUREL BARANGA