Descriere

În anii 1811 și 1812, Beethoven a petrecut mai multe luni în localitatea balneară Teplitz din Boemia (azi Teplice din Cehoslovacia). Aci a făcut cunoștința unui mare număr de personalități ale culturii și artei germane, scriitori, filozofi, poeți, actori, cîntăreți, în fruntea cărora se situa J. W, Goethe. Contactul cu acesta și cu ceilalți oameni de cultură, atmosfera odihnitoare a peisajului i-au creat iui Beethoven o încredere în forțele sale creatoare, o bună dispoziție, care se oglindesc în cele două lucrări simfonice compuse de el în această perioadă, Simfonia nr. 7 în La major și Simfonia nr. 8 în Fa major

Privită în ansamblul creației simfonice a lui Beethoven, Simfonia a 7-a încheie un mănunchi de trei simfonii de mare importanță: a 5-a, pătrunsă de pasiune, de spirit de luptă și de încredere în victorie, a 6-a „Pastorala”, luminoasă, dezvăluind sentimentele artistului în fața naturii, și, în fine, a 7-a, care ne readuce în viitoarea pasiunilor omenești.

„Această simfonie – a scris Wagner – este apoteoza sa superioară, acțiune fericită a mișcărilor corpului încorporate în muzică”. Iar Romain Rolland a caracterizat simfonia ca o „Kermesă focoasă”, în care găsește „urmele eredității flamande a compozitorului”, după cum constată aceleași urme și în „îndrăzneață sa libertate de”’expresie și de maniere, care distonează superb in țara .disciplinei și a supunerii”.

într-adevăr, Simfonia nr. 7 cuprinde întreaga gamă de sentimente, de la veselie șl bună dispoziție pînă la exuberanța cea mai neîngrădita, înfățișîndu-ne un Beethoven debordînd de încredere în viață, de optimism, dar și de acea voință nestrămutată) care îl făcea pe Goethe să vorbească despre Beethoven ca despre o personalitate „de neîmbînzît”.

Simfonia începe printr-o lungă introducere, Poco sostenuto, poate cea mai lungă introducere scrisă de Beethoven pentru o simfonie. Pornind de la un puternic acord „La major”, o serie de tablouri romantice, străbătute de teme cu caracter visător, se înfățișează ascultătorului fermecat, care uită cu desăvîrșire că se află doar înaintea unei introduceri. Brusc, aceasta atmosfera se destramă. Flautul, oboiul și viorile repeta mult timp, invariabil, aceeași notă, mi ; se simte că se pregătește o schimbare de atmosferă, de tematică, de ritm. Și, într-adevăr, din nota repetată cu insistență se naște mișcarea principală a primei părți a simfoniei ; Vivace (6/8). După expunerea temei principale și a celei secundare (o variantă, a pri¬mei), urmează dezvoltarea, pe parcursul căreia materialul tematic este prezentat în forme și tonalități din cele mai diverse, cînd ia instrumentele de coarde, cî’nd la suflători, dar întotdeauna pe aceeași formulă ritmică, ce străbate toată mișcarea. În repriză, tema l este prezentată de viorile prime „fortissimo”, în tonalitatea inițială, apoi de către corni, fagoți și flauți în „planissimo”, pentru ca un „crescendo” al întregii orchestre să conducă spre „coda”.

Aci apare, în mijlocul veseliei dezlănțuite, o notă de seriozitate, pe care o vom regăsi în partea a doua și în Trioul părții a treia, ca o reamintire a laturii serioase a vieții, care nu trebuie uitată nici’ în momentele de maximă exuberanță.

Iată de altfel, caracterizarea succintă făcută de Berlioz acestei prime părți a Simfoniei a 7-a :

„Forță cadențată, irezistibila, caracter de veselie pas¬torală și comunicativa, capricii delicioase, întunecate pe alocuri de o ușoara nuanță de melancolie”.
Partea a doua Simfoniei, Allegretto (2/4), este una din cele mai celebre pagini ale simfonismului beethovenian. Ea înlocuiește obișnuitele mișcări lente, care urmează în celelate simfonii primelor mișcări rapide. Ritmul invariabil și atmosfera elegiacă, care stau la baza întregii mișcări, sînt întrerupte, în partea centrală, de o melodie dulce, cantabilă, pe care o intonează clarinetul ca o consolare. Prin puternica sa expresivitate, prin originalitatea și, totodată, accesibilitatea sa, prin măiestria incomparabilă a orchestrației, „Allegretto”-ul Simfoniei a 7-a a stîrnit, încă de la prima sa audiție (Viena 1813), entuziasmul ascultătorilor. De aceea nu surprinde că Berlioz ii socotește „un miracol al muzicii moderne, in care arta și geniul, știința și inspirația revarsă cele mai puternice efecte de melodie, armonie, instrumentație și ritm”.

Partea a treia, Presto (3/4), este capricioasă, plină de neprevăzut — mai ales în domeniul ritmic —, provocînd multe surprize ascultătorului. Construcția ei este neobișnuită, deși relativ simplă: „Presto”-ul bazat pe o tema săltăreață, plina de viață, este urmat de un „Assai meno presto” contrastant, larg, solemn, inspirat dintr-un vechi cîntec austriac de pelerini. Apoi se reia „Presto”-ul, urmează din nou „Assai meno presto”, pentru ca, la sfîrșit, „Presto”-ul să fie reluat, pe scurt, a treia oară. Mișcarea se termină brusc, în cîteva trăsături energice.

Finalul, Allegro eon brio (2/4), este una din cele mai exuberante bucăți, nu numai din creația beethoveniană, dar și din întreaga literatură muzicala. Veselia ajunge aci la paroxism. Beethoven pare că vrea să spargă cu forța toate obstacolele pe care viața i le-a pus în cale ; muzica jubilează, rîde frenetic, demonstrativ, eu o putere de expresie incomparabilă. Sn linii mari, finalul este bazat pe două teme : prima, intonată la începutul mișcării – după cîteva acorduri preliminare – de către instrumentele de coarde, pare un strigăt de bucurie nestăvilită i a doua, prezentată puțin mai tîrziu de câtre instrumentele de suflat, este ceva mai greoaie, dar nu mai puțin pătrunsă de sentimentul bucuriei de viață. Cele două teme sînt înfățișate sub diferite forme de orchestrație, într-o mare varietate de ritmuri și accente, dintre care unele amintesc de muzica maghiară.

îndrăzneala dezvoltării tematice ajunge la apogeu într-un formidabil punct de orgă, de unde începe „coda”. După alternări de „pianissimo” și „fortissimo”, de ritmuri variate, simfonia se încheie cu două acorduri scurte.

Uvertura „Egmont” face parte din muzica de scenă (cuprinzînd în total nouă numere) scrisă de Beethoven in anul 1810 pentru spectacolul Teatrului Imperial din Viena cu tragedia lui Goethe. Ideea de bază a lucrării marelui dramaturg clasic german — lupta popoarelor din Țările de Jos, conduse de Egmont, împotriva asupritorilor spanioli, care le invadaseră țara în secolul a! XVI-lea ~ apare tratată cu claritate in uvertura, adevărat exemplu de muzică programatică.
Scrisă în formă de sonată, uvertura „Egmont” se bazează pe două teme, expuse imediat după introducerea lentă, „Sostenuto ma non troppo”, ce evocă parcă trufia invadatorilor și jalea poporului obidit : prima pare să caracterizeze avîntul eroic al lui Egmont, a doua hotârîrea de luptă a celor ce gemeau sub călcîiul inchiziției spaniole.

O dezvoltare străbătută de ideea încleștării aprige a celor doua forțe aflate în luptă conduce spre reexpoziția tematică ; apoi, in „codă” („Allegro con brio”), sunetele triumfale ale alămurilor prevestesc izbînda apropiată a cauzei poporului pentru care s-a jertfit curajosul luptător și conducător de oști Egmont.

EDGAR ELIAN

Elève d’Arthur Nikisch et de Richard Strauss, Georges Georgesco (1887-1964) a été, pendant presque quarante années à la suite, directeur de la Philharmonie de Bucarest et premier chef de l’orchestre symphonique de l’institution. Parmi les virtuoses roumains et étrangers de renommée mondiale qui ont prêté leur concours aux concerts dirigés par Georges Georgeseo se trouvent Georges Enesco, Dinu Lipatti, Alfred Cortot, Jacques Thibaud, Wilhelm Backhaus, Pabto Casais, Wilhelm Kempff, Sviatoslav Richier, David Oistrach, ainsi que des compositeurs-instrumentistes tels que Igor Stravinsky, Bêla Bartok, Pantcho Vladiguérov.

Georges Gergesco a été l’hôte des plus célèbres orchestres symphoniques de l’Europe et de l’Amérique, obtenant partout des succès retentissants. Il a été apprécié comme l’un des plus grands maîtres de la baguette de notre époque.

L’enregistrement du cycle intégral des symphonies du Titan de Bonn — réalisé sous sa direction au cours do l’année 1961 — prouve que Georges Georgesco était un des continuateurs des grandes traditions dans l’interprétation de l’œuvre beethovénienne.