Descriere

În Sonatele pentru pian – 32 la număr -, compuse de-a lungul întregii activităţi creatoare a lui Beet­hoven, se concretizează poate mai „explicit” decît în alte genuri muzicale, evoluţia sa artistica şi umana. Adevărată autobiografie sonoră, ele reprezintă un univers complet, concentrînd toate atributele geniului compozitorului. Ca întotdeauna, însă, la Beethoven, trăirile personale, rezo­nanţe intime ale vieţii sufleteşti, se desprind de semnifi­caţia lor individuală, dobîndind trăsăturile generalizatoare proprii capodoperelor, ce lasă dîre luminoase în istoria culturii umane.

Din şirul sonatelor beethoveniene, discul de faţă a desprins pe cele care, alături de Appassionata, şi-au cîştigat o popularitate neegalată, am spune, în întreaga literatură muzicală instrumentală: Sonata opus 13 în do minor – „Patetica” şi sonata opus 27 nr. 2 în do diez minor – „Sonata lunii”. Cea dinţii a fost concepută în epoca imediat următoare desăvîrşirii celor trei sonate ce alcătuiseră opusul 10, iar denumirea de Patetica a fost dată de Beethoven însuşi. Contemporană cu mai multe lucrări de cameră, toate datînd din 1798, a fost publicată la sfîrşitul anului următor, la Viena, fiind de îndată remarcată de critica muzicală a vremii, in numărul din 19 februarie 1800 al publicaţiei Allgemeine musikalische Zeitung, erau subliniate meritele noii creaţii beethoveni­ene : ,,Nu’ în zadar aceasta sonată atît de bine scrisă este denumită „Patetică”, deoarece ea are într-adevăr un caracter pasionat bine determinat. O nobilă melancolie se anunţă de la început în acel Grave de mare efect cu care se deschide sonata, întrerupt de un Allegro plin de foc, ce desfăşoară mişcarea impetuoasă a unui impuls inte­rior de mare gravitate. In Adagio, care are o frumoasă melodie, atmosfera este plină de linişte şi împăcare, fiind însă din nou întreruptă de vioiciunea Rondo-ului, astfel că sentimentul generai al sonatei se dezvoltă logic şi îi asigură o unitate şi o viaţă intimă, prin consecinţă o valoare estetică veritabilă”.

Ceea ce individualizează sonata Patetică în ansamblul creaţiei beethoveniene este un caracter dramatic ce pare că „vrea să depăşească limitele scrierii instrumentale, trecînd în domeniul teatrului muzical : ideile apar ca adevărate personaje, ce se înfruntă în dialoguri pătimaşe. După părerea lui Romain Rolland, prezenţa elementelor dramatico-teatrale din această lucrare este confirmată de înrudirea stilului şi expresivităţii nu numai cu muzica scrisă de Beethoven pentru scenă, ci chiar cu creaţia unui alt ilustru reprezentant al tragediei muzicale, Gluc’k, în a cărui operă Orfeu se pot numi unele episoade ce şi-ar afla un corespondent muzical în primul Allegro din sonata Patetică, însăşi reacţia publicului faţă de lucrare a avut la vremea apariţiei ei, un caracter aparte. Din relatările lui Ignaz Moscheles, de pildă, rezultă că pasiunile în favoarea şi împotriva acestei sonate se aprindeau ca şi cum ar fi fost stîrnite de o nouă Operă. Desigur, însă, că titlul dat de compozitor decurgea dintr-o anumită concepţie şi nu era nicidecum o simplă formulă de atracţie. El dovedea orientarea sa programatică în cadrul muzicii instrumentale, care va mai transpare, în multe dintre cele mai semnificative sonate ale sale.

Sub numărul de opus 27, Beethoven a publicat două sonate, ambele purtînd titlul Quasi una fantasia şi măr­turisind căutările creatoare ale compozitorului în domeniul înnoirii conţinutului şi formei sonatei pentru pian. Termi­nate în 1801 şi publicate în anul următor, ele au avut însă fiecare un destin diferit, prima cîntîndu-se astăzi mai rar, în timp ce a doua a devenit poate cea mai populară lucrare instrumentală a lui Beethoven, sub titlul, general acceptat, de Sonata lunii. Această denumire se datoreşte poetului Rellstab, inspiratorul multor lieduri de Schubert, care a comparat muzica primei părţi a sonatei cu peisajul „Lacului celor patru cantoane” din Elveţia, pe o noapte cu lună. Desigur, nimeni nu se mai gîndeşte astăzi să conteste acest titlu de împrumut, folosit de toţi cei ce vor să definească, într-un singur cuvînt cu rezonanţă poetică, o lucrare atît de cunoscută. Totuşi, în repetate rînduri, unii mari muzicieni au ridicat obiecţii împotriva unei atari denumiri a sonatei, Marele pianist rus Anton Rubinstein, de pildă, scria : „Lumina lunii presupune, în exprimarea ei muzicală, ceva meditativ, melancolic, delicat. Prima parte a sonatei în do diez minor este însă tragică, de la prima pînă la ultima ei notă, şi în felul acesta, întruchi­pează un cer înourat, o dispoziţie sufletească întunecată : iar ultima p  arte este furtunoasă, pasionată, exprimînd, în consecinţă, ceva de-a dreptul opus luminii delicate a lunii”.

Se ştie ca „Sonata lunii” se leagă prin împrejurările în care a fost compusă, de dragostea profundă a lui Beet-noven pentru Giulietta Guicciardi, sentiment care o fast însă urmat de o amară decepţie, în noiembrie 1801, compozitorul destăinuia într-o scrisoare adresată priete­nului Franz Gerhard Wegeler fericirea de a iubi şi de a fi iubit de Giulietta, pentru ca, numai după cîteva luni, aceasta să-şi manifeste preferinţa pentru un om lipsit de calităţi şi în plus şi. . . compozitor netalentat, contele Gallenberg, cu care ulterior s-a căsătorit. Amărăciunea, pricinuită de aceste evenimente dureroase, s-a oglindit în bună măsură în „Testamentul de la Heiligenstadt”, scris în octombrie 1802. Important, astăzi, nu este atît episodul biografic în sine, cît faptul că, inspirat de dragoste, geniul lui Beethoven a dat naştere unei lucrări care exprima, cu o uriaşă forţă emoţională, drama neliniştii şi avîntului sentimentelor. Excepţională, totodată, în Sonata lunii este şi capacitatea lui Beethoven de a da acestui conţinut emoţional o întruchipare pe deplin adecvată în ce pri­veşte forma. In această privinţă Romain Rolland arăta cu multă pătrundere că „sentimentul se manifestă aci ca un puternic element de construcţie. Unitatea, pe care artistul nu o caută în legile arhitectonice ale unui gen muzical, el o găseşte în legile propriei sale pasiuni”.

Dintre cele trei părţi ale sonatei, prima – Adagio sostenuto —, pe care am putea-o defini ca o’nocturnă, .de o bogăţie interioară incomparabilă, este cea care i-a adus îndeosebi popularitatea. Beethoven face să suc-ceadă acestei pagini, terminată într-o atmosferă de aşteptare încordată, un Allegretto pe care Liszt I-a denumit „o floare între două prăpăstii”. Pasiunile acumulate iz­bucnesc în finalul sonate, Presto agitato, construit în formă-sonatâ, care aduce o creştere uriaşă a tensiunii interioare şi a dramatismului, pe culmi neîntîlnite pînă atunci în muzica instrumentală şi depăşite arareori de însuşi Beethoven.

Discul de faţă oferă ascultătorilor posibiltatea de a aprecia arta de interpret beethovenian a lui Valentin Gheorghiu, în două lucrări pe care el le-a înfăţişat abia în ultima vreme publicului românesc (alături de Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră şi Triplul concert pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră, precum şi de sonata Leş Adieux, intrate mai de mult în repertoriul său). Numele acestui pianist se alătură întotdeauna, în con­ştiinţa ascultătorilor, cu noţiunea de finisare artistică, de înalt profesionalism. Este unul dintre interpreţii pe care îi caracterizează conştiinţa permanentă a unei înalte răs­punderi ; cunoaşterea profundă a partiturilor, în serviciul căreia se află naturaleţea cuceritoare a tehnicii sale şi un brio tineresc cuceritor i-au atras simpatia generală.

Aparariţia discului de faţă este menită să ne prezinte personalitatea interpretului, reprezentant strălucit al şcolii pianistice româneşti, într-o nouă ipostază.

ALFRED HOFFMAN

Ce disque presente deux des plus celebres sonates de Beethoven dans l’interpretation du pianiste roumain Valentin Gheorghiu, unanimement considere com-me le plus prestigieux reprsentant de l’ecole pianistique de son -pays, dans l’epoque qui a suivi la disparition prematuree de Dinu Lipatti. Ne le 21 Marş 1928 â Galatz, eleve, à Bucarest, de Constantza Erbiceanu (disciple et collaboratrice de Max Reger), Valentin Gheorghiu possede une formation musicale qui depasse celle d’un instrumen­tiste. Apprecie egalement en qualite de compositeur (eleve de Mihail Jora), ii se manifeste comme organiste et depose une intense activite dans le domaine de la musique de la chambre. Distingue du titre d’artiste émérite de la Republique Socialiste de Roumanie, du Prix d’Etat et du Prix de l’Académie, Valentin Gheorghiu se situe parmi Ies personnalites artistiques proeminentes de la Roumanie. Son art interpretatif se caracterise par la fidelite par rapport au texte, ainsi que par une sponta-neite juvenile et une force de conviction qui ont comme moyen de transmission un appareil technique d’une rare-perfection.